Ca și mine, doarme cu telefonul lângă pat, cu sunetul dat la volum maxim.

Ca și mine, uită adesea să salute la începutul conversațiilor și sare peste urările de despărțire la sfârșit.

Ca și mine, are bani, dar nu îi place să-i cheltuiască și preferă să

caute prin Net-A-Porter, umplându-și coșul de cumpărături ore întregi, ca pe urmă să lase totul așa până când stocul se epuizează.

Nadine nu se bucura de mai nimic, scrie Dusty. Bucuria era dincolo de scopul vieții. Din câte își dădea seama, scopul era să rămână în viață, iar asta presupunea bani și instinct de supraviețuire.

Fața îmi arde tot mai tare cu fiecare pagină.

Capitolul se termină cu Nadine intrând în birou chiar la timp pentru a-i vedea pe cei doi asistenți ai ei sărbătorind ceva cu entuziasm. Cu o privire tăioasă, ea spune: „Ce e?”

Asistenta ei anunță că este însărcinată.

Nadine zâmbește ca un rechin ce este, o felicită, apoi se duce în biroul ei, unde începe să se gândească la toate motivele pentru care ar trebui să o concedieze pe Stacey, asistenta însărcinată. Ea nu este de acord cu distracțiile, iar sarcina exact asta este.

Nadine nu se abate de la planuri. Nu face excepții de la reguli. Își trăiește viața după un cod strict și nu este loc pentru nimeni care nu-l respectă.

Pe scurt, este un robot care lovește cățeii, urăște pisicile și este

interesată doar de bani. (Lovirea cățeilor este implicită, dar mai dați-i câteva capitole și ar putea deveni canon.)

De îndată ce termin de citit, o iau de la capăt, încercând să mă

conving că Nadine – o femeie care o face pe Miranda Priestly să pară

Albă ca Zăpada – nu sunt eu.

A treia citire este cea mai rea dintre toate. Pentru că atunci accept că

este bună.

Un capitol, zece pagini, dar funcționează.

Mă ridic amețită și mă îndrept spre colțul întunecat unde se află

toaletele, recitind în timp ce merg. Am nevoie de Libby acum. Am nevoie de cineva care mă cunoaște, care mă iubește, care să-mi spună că totul este greșit.

Ar fi trebuit să mă uit pe unde merg.

Nu ar fi trebuit să port tocuri atât de înalte, sau să beau un martini pe stomacul gol, sau să citesc o carte care îmi oferă o experiență

suprarealistă în afara corpului. Pentru că o combinație a acestor decizii proaste mă face să mă lovesc de cineva. Și nu vorbim de un mic accident:

„O, te-am lovit la umăr – cât de adorabil de neîndemânatică sunt!”

Vorbim de „Sfinte Sisoe! Nasul meu!”

Ceea ce și aud în momentul în care gleznele mi se clatină, echilibrul mi se duce naibii, iar privirea mi se îndreaptă spre un chip care îi aparține nimănui altcuiva decât lui Charlie Lastra.

Exact când mă prăbușesc ca un sac de cartofi.

CAPITOLUL 6

Charlie mă prinde de antebrațe înainte să ajung la pământ, ridicându-mă în timp ce exclamă:

— Ce naiba? După durere și șoc vine recunoașterea, urmată rapid de confuzie. Nora Stephens!

Numele meu sună ca o înjurătură în gura lui. El se holbează la mine.

Eu mă holbez la el.

— Sunt în vacanță! izbucnesc.

Confuzia lui se adâncește.

— Eu doar... Nu te urmăresc.

Se încruntă.

— Pe bune?

— Chiar nu te urmăresc.

Îmi eliberează antebrațele.

— Sună mai convingător de fiecare dată când o spui.

— Sora mea a vrut să facă o excursie aici, spun, pentru că îi place O

dată-n viață.

Ceva îi sclipește în ochi. Pufnește.

Îmi încrucișez brațele.

— Trebuie să ne întrebăm ce cauți tu aici.

— A, spune el sec, te urmăresc. Când fac ochii mari, spune: Sunt de aici, Stephens.

Îl privesc șocată atât de mult timp, încât el îmi flutură o mână în fața ochilor.

— Alo? Te-ai defectat?

— Tu... ești de... de aici? Din locul ăsta?

— Nu m-am născut pe barul acestui nefericit stabiliment, spune el, cu colțurile buzelor ridicate, dacă la asta te referi, dar da, din apropiere.