Nu iese ceva la socoteală. În parte, pentru că este îmbrăcat ca și cum ar fi pășit dintr-un afiș Tom Ford din GQ, iar în parte, pentru că nu sunt convinsă că acest loc nu este un platou de filmare pe care producția l-a abandonat la jumătatea construcției.

— Charlie Lastra este din Sunshine Falls.

Mijește ochii.

— Nasul meu a intrat direct în creierul tău?

— Ești din Sunshine Falls, Carolina de Nord, spun eu. Un loc cu o singură benzinărie și cu un restaurant numit Squat.

— Da.

Creierul meu sare peste câteva întrebări mai relevante și se oprește la asta:

— Poppa Squat este o persoană?

Charlie râde, un sunet surprins, un sunet atât de aspru încât îl simt ca pe o zgârietură pe cutia toracică.

— Nu...

— Atunci, ce este un Poppa Squat?

Colțul gurii i se îndreaptă imperceptibil în jos.

— Nu știu... O stare de spirit?

— Și ce e în neregulă cu salata grecească de aici?

— Ai încercat să comanzi o salată? continuă el. Te-au înconjurat orășenii cu furci?

— Nu este un răspuns.

— Este salată iceberg mărunțită, fără nimic altceva pe ea, spune el.

Cu excepția cazului în care bucătarul este beat și acoperă totul cu șuncă

tăiată în cubulețe.

— De ce? întreb.

— Îmi închipui că e nefericit acasă, răspunde Charlie, fără

menajamente. S-ar putea să aibă de-a face cu genul de visuri zădărnicite care îl determină pe un om să lucreze aici.

— Nu de ce bea bucătarul, spun eu. De ce ar acoperi cineva o salată cu șuncă tăiată în cubulețe?

— Dacă aș fi știut răspunsul la această întrebare, Stephens, spune el, m-aș fi înălțat pe un plan spiritual superior.

În acest moment, observă ceva pe jos și se apleacă într-o parte, ridicându-l.

Îmi întinde telefonul.

— Este al tău? Uau! spune el, citindu-mi reacția. Ce ți-a făcut telefonul ăsta?

— Nu e vorba atât de telefon, cât de super târfa sociopată care trăiește în el.

— Majoritatea oamenilor îi spun Siri, comentează Charlie.

Îi împing telefonul înapoi, paginile lui Dusty fiind încă afișate.

Brazda de pe fruntea lui se formează din nou și imediat mă gândesc: „Ce fac?”

Mă întind spre telefon, dar el se îndepărtează de mine, cu o încrețitură sub buza de jos tot mai adâncă în timp ce citește. Trece pe ecran cu o viteză imposibilă, iar mutra lui îmbufnată se transformă

într-un zâmbet șmecheresc.

De ce i-am dat asta pe mână? Să fie de vină martini-ul, lovitura recentă la cap, sau disperarea pură?

— E bine, spune Charlie în cele din urmă, punându-mi telefonul în mână.

— Asta e tot ce ai de spus? N-ai nimic altceva de comentat?

— Bine, este excepțional, spune el.

— Este umilitor, parez eu.

Se uită spre bar, apoi îmi întâlnește din nou privirea.

— Uite ce e, Stephens. Acesta este sfârșitul unei zile de maxim rahat, în interiorul unui restaurant de maxim rahat. Dacă tot o să avem această

conversație, pot măcar să iau o Coors?

— Nu mi se pare că ești genul de tip care bea Coors, spun eu.

— Nu sunt, spune el, dar cred că batjocura nemiloasă a barmaniței de aici îmi diminuează plăcerea de a savura un Manhattan.

Mă uit spre barmanița sexy de la TV.

— Vreo altă dușmancă de-a ta?

Ochii i se întunecă, iar gura i se strâmbă într-o grimasă.

— Asta suntem noi? Le trimiți tuturor dușmanilor tăi articole erotice cu Yeti sau doar celor speciali?

— O, nu, spun, prefăcându-mă că-mi este milă. Ți-am rănit sentimentele, Charlie?

— Pari destul de mulțumită de tine însăți, spune el, pentru o femeie care tocmai a aflat că ea a fost sursa de inspirație pentru Cruella de Vil.

Mă încrunt la el. Charlie își dă ochii peste cap.