Și chiar și în afară de asta, din punct de vedere istoric, crizele lui Libby pot fi urmărite prin schimbări dramatice de înfățișare. Când era
mică, nu și-a schimbat niciodată culoarea părului – mama făcea mare caz de cât de neobișnuite și frapante erau valurile blond-aurii ale lui Lib –
dar Libby a apărut la propria nuntă cu o tunsoare pixie pe care nu o avea cu o seară înainte. Câteva zile mai târziu, în cele din urmă, mi-a vorbit deschis despre asta, a recunoscut că avusese un acces de trac la limita terorii și că trebuia să ia o altă decizie dramatică (deși mai puțin permanentă) pentru a trece peste el.
Personal, aș fi făcut o listă colorată de argumente pro și contra, dar fiecare cu treaba lui.
Ideea este că Libby are de luptat cu venirea pe lume a unui nou copil și ce va însemna pentru ea și Brendan, având deja o situație financiară
tensionată și un spațiu strâmt de locuit. Dacă o forțez să vorbească
despre asta acum, n-o să scoată nici un cuvânt. Dar dacă o las în voia ei, o să vorbească atunci când va fi pregătită. Acel spațiu dureros care pulsează între noi va fi închis, iar un membru fantomă va fi refăcut.
De aceea mă aflu aici. Asta îmi doresc. Destul de mult încât mă voi rade în cap dacă va fi nevoie (apoi voi comanda o perucă foarte scumpă).
— Bine, am cedat. Hai să facem schimbarea de look.
Libby scoate un țipăt de fericire și se ridică pe vârfuri pentru a mă
săruta pe frunte.
— Știu exact ce culoare vei primi, spune ea. Acum întoarce-te și nu trage cu ochiul.
Îmi notez în minte să îmi fac o programare la coafor în ziua în care voi zbura acasă, la New York.
Când ne întoarcem la cabană, în după-amiaza aceea, soarele este sus pe cerul albastru fără nori și, în timp ce urcăm dealul, transpirăm în toate locurile incomode, dar Libby vorbește încontinuu fără să fie deranjată.
— Sunt atât de curioasă ce culoare ai ales pentru mine, spune ea.
— Nici una, răspund eu. Doar o să te rad pe cap.
Își mijește ochii în lumină, cu nasul pistruiat încrețit.
— Când vei învăța că ești o mincinoasă atât de jalnică încât nici nu merită să încerci?
Înăuntru, mă așază pe un scaun de bucătărie și îmi dă cu vopsea pe păr. Apoi fac și eu la fel, fără ca vreuna dintre noi să își arate cărțile din mână. La momentul respectiv, mă simțeam atât de încrezătoare în alegerea mea, dar văzând cât de vibrantă pare culoarea pe capul ei, sunt
mai puțin sigură.
Odată ce cronometrele noastre sunt setate, Libby începe cu brunch-ul.
Este vegetariană de când era mică, iar după ce a murit mama, am devenit și eu, implicit. Din punct de vedere financiar, nu avea sens să
cumpărăm două versiuni diferite din orice. De asemenea, carnea este scumpă. Dintr-un punct de vedere pur matematic, vegetarianismul avea sens pentru două fete proaspăt orfane de douăzeci și șaisprezece ani.
Chiar și după ce Libby s-a mutat cu Brendan, obiceiul a rămas. În timpul fazei ei de aspirantă la meseria de bucătar, l-a convins să adopte o dietă bazată pe plante. Așa că, deși prăjește tempeh în tigaie lângă ouăle pe care ni le pregătește, miroase a bacon. Sau cel puțin miroase suficient de mult a bacon pentru a atrage pe cineva care nu a mai mâncat de zece ani bacon adevărat.
Când se oprește cronometrul, Libby mă trimite să mă clătesc, avertizându-mă să nu mă pună naiba să mă uit în oglindă.
Pentru că nu mă pricep deloc la minciuni, îi urmez ordinele, apoi preiau sarcina de a transfera brunch-ul în cuptor pentru a-l ține cald în timp ce ea își clătește vopseaua.
Cu părul înfășurat într-un prosop, mă duce pe terasă pentru a-l tunde pe al meu. La fiecare câteva secunde, scoate câte un „ha” care îmi dă fiori.
— Chiar îmi insufli încredere, Libby, spun.
Îmi mai taie câte o șuviță de păr în față.
— O să fie bine.
Sună un pic prea aproape de un discurs de încurajare pe care și-l ține singură pentru gustul meu. După ce i-am tuns părul într-un bob lung –
cea mai mare parte din el, uscat la aer deja –, intrăm în casă pentru marea revelație.
După ce respirăm adânc, pregătindu-ne orgoliile pentru o umilință, pășim împreună în fața oglinzii de la baie și ne privim.
Mi-a făcut un breton franjurat, care face ca nuanța de șaten cenușiu să arate mai degrabă a un spirit liber din Laurel Canyon decât a apă de vase murdară.
— Chiar ești groaznic de bună la orice, știi asta, nu? spun.
Libby nu-mi răspunde, iar când privirea mea se îndreaptă brusc spre
a ei, o greutate se prăbușește prin mine. Se holbează la reflexia pletelor roz electric, cu lacrimi în ochi.
La naiba! O mare și evidentă ratare. Poate că Libby este în general în favoarea unui aspect îndrăzneț, dar am uitat să iau în calcul modul în care sarcina tinde să îi afecteze imaginea de sine.
— Va începe să se decoloreze după câteva spălări! spun. Sau putem să ne întoarcem la magazin și să iei o altă culoare? Sau găsești un salon bun în Asheville – fac eu cinste. Serios, se rezolvă ușor, Lib. Lacrimile ajung acum la punctul culminant, gata să se prelingă. Tocmai mi-am amintit că ai implorat-o pe mama să te lase să ai părul roz când erai în clasa a noua, continui eu. Îti amintești? Nu te-a lăsat și ai făcut greva foamei până când ți-a spus că poți să te vopsești.
Libby se întoarce spre mine, cu buza tremurând. Am avut o fracțiune de secundă să mă întreb dacă este pe cale să mă atace înainte să-și arunce brațele în jurul gâtului meu și să-și lipească fața de mine.
