Barmanița, o femeie superbă, cu o frumusețe supranaturală și cu valuri întunecate de păr des și negru și tatuaje cu constelații pe brațe vine să stea în fața mea, cu mâinile sprijinite de bar.

— Cu ce vă pot servi?

Ca și tipul de la cafenea/ferma de cai, arată mai puțin ca o barmaniță

și mai degrabă ca o persoană care ar juca rolul unei barmanițe într-o telenovelă sexy. Oare ce li s-o fi pus oamenilor ăstora în apa de băut?

— Dirty martini, îi spun. Gin.

— Apă minerală cu lămâie, te rog, spune Libby.

Barmanița pleacă, iar eu mă întorc să răsfoiesc pagina cinci a meniului. Am ajuns la salate. Sau cel puțin așa le numesc ei, deși dacă

pui sos ranch și doritos pe un pat de salată, cred că termenul e folosit destul de lax.

Când se întoarce barmanița, încerc să comand salată grecească. Ea se strâmbă cu subînțeles.

— Ești sigură?

— Nu prea mai sunt.

— Nu suntem recunoscuți pentru salatele noastre, explică ea.

— Pentru ce sunteți recunoscuți?

Ea face semn cu mâna spre reclama luminoasă la Coors Light din spatele umărului ei.

— Pentru ce sunteți recunoscuți în ceea ce privește mâncarea? întreb eu.

— A fi cunoscut nu înseamnă neapărat a fi admirat, răspunde ea.

— Ce recomandați, încearcă Libby, în afară de Coors?

— Cartofii prăjiți sunt buni, spune ea. Burgerul e bun.

— Burger vegetarian? întreb.

Strânge buzele.

— N-o să te omoare.

— Sună perfect, spun eu. Vreau un burger și cartofi prăjiți.

— Și pentru mine la fel, adaugă Libby.

În ciuda insistențelor ei că burgerul nu ne va omorî, barmanița ridică

din umeri, parcă zicând: „V-o căutați cu lumânarea, dar asta e!”

Libby pare în regulă, chiar fericită, dar încă mai am un sâmbure de anxietate în stomac și, din greșeală, îmi beau tot martini-ul înainte de a ne sosi mâncarea. Sunt destul de amețită încât totul îmi ia mai mult timp decât ar trebui. Libby își înghite burgerul și se ridică pentru a merge la baie înainte ca eu să fi mâncat cu adevărat din al meu.

Telefonul meu vibrează pe tejgheaua lipicioasă și mă aștept sută la sută să fie Charlie.

Este de un miliard de ori mai bine. Dusty a predat, în sfârșit, o parte din manuscrisul ei, și chiar la țanc – redactoarea ei pleacă în concediu de maternitate peste o lună.

Vă mulțumesc tuturor pentru răbdare – știu că programul nu a fost ideal pentru voi, dar pentru mine înseamnă foarte mult faptul că aveți suficientă încredere în mine pentru a mă lăsa să

lucrez așa cum îmi este cel mai bine. Am terminat prima versiune, dar am avut ocazia să peri puțin doar această primă parte. Sper să vă trimit mai multe capitole în cursul săptămâni , dar mă

gândesc că acest lucru vă dă o idee despre ce va urma.

Deschid documentul atașat, intitulat Frigida 1.0. Începe cu „Capitolul 1”. Întotdeauna un semn bun că un autor nu s-a transformat în Jack Torrance din Shining, încuiat cu mașina de scris în hotelul Overlook.

Rezist tentației de a derula până la sfârșit, un tic pe care îl am încă de când eram copil, când mi-am dat seama că sunt prea multe cărți pe lume și nu am suficient timp să le citesc. Întotdeauna am folosit această

metodă ca pe un test cu turnesol pentru a ști dacă vreau să citesc o carte sau nu, dar având în vedere că este vorba de lucrarea unui client, o voi citi integral, indiferent de situație.

Așa că îmi arunc privirea peste primul rând, iar acesta mă lovește ca un pumn în stomac.

„I se spunea Rechinul.”

— Ce mama dracului? zic.

Un bărbat mai în vârstă de la capătul barului ridică brusc capul din supa lui apoasă și se încruntă.

— Îmi pare rău, mormăi eu și îmi îndrept din nou privirea spre ecran.

I se spunea Rechinul, dar pe ea nu o deranja. Numele i se potrivea. În primulrând, rechinii nu puteau înota decât înainte. De regulă, Nadine Winters nu seuita niciodată înapoi. Viața ei era guvernată de reguli, multe dintre ele avândrolul de a-i ușura conștiința. Dacă s-ar fi uitat înapoi, ar fi văzut urmele desânge. Mergând înainte, nu se putea gândi decât la foame.

Iar Nadine Winters era înfometată.

Pentru o clipă chiar sper să descopăr că Nadine Winters este un rechin la propriu. Că Dusty a scris povestea animalului vorbitor din coșmarurile lui Charlie Lastra.

Dar, patru rânduri mai jos, un cuvânt iese în evidență ca și cum, în loc de Times New Roman, ar fi scris cu fontul de sânge scurs de la „Curl Up N Dye”.

AGENTĂ.

Personajul principal al lui Dusty, Rechinul, este o agentă. Mă întorc la cuvântul de dinaintea lui. „Film.”

„Agentă pentru actori de film.” Nu agentă literară. Diferențierea nu face nimic pentru a-mi dezlega nodul din piept, sau pentru a liniști iureșul de sânge din urechi.

Spre deosebire de mine, Nadine Winters are părul negru ca cerneala și bretonul tăiat drept. La fel ca mine, nu renunță la tocuri decât atunci când face sport.

Spre deosebire de mine, ea face Krav Maga în fiecare dimineață, în loc de cursuri virtuale pe Peloton.

Ca și mine, comandă o salată cu brânză de capră de fiecare dată când mănâncă în oraș cu un client și bea un gin martini – niciodată mai mult de unul. Urăște să nu controleze situația.

Ca și mine, nu iese niciodată din casă fără să se machieze și își face manichiura de două ori pe lună.