Grant oftează.

— Nu mă întorc, Nora. Lucrurile s-au schimbat pentru mine în ultima săptămână, chicotește el. Eu m-am schimbat.

Îmi trece un cuțit prin inima rece de om de oraș.

— E brutăreasă? întreb.

Tace o clipă.

— Ce?

— E brutăreasă? zic, de parcă asta ar fi o primă întrebare perfect rezonabilă, pe care să i-o adresezi iubitului care te părăsește prin telefon.

Femeia pentru care mă lași.

După o scurtă tăcere, cedează.

— Este fiica perechii care deține hotelul. Au decis să nu vândă. Am de gând să rămân, să-i ajut să-l administreze.

Nu mă pot abține. Izbucnesc în râs. Asta a fost întotdeauna reacția

mea la știrile rele. Probabil că așa am câștigat rolul de personaj negativ în propria viață, dar ce altceva aș putea să fac? Să mă topesc într-o baltă de lacrimi pe acest trotuar aglomerat? La ce ar folosi asta?

Mă opresc în fața restaurantului și mă frec ușor la ochi.

— Deci, ca să fie clar, spun eu, renunți la slujba ta minunată, la apartamentul tău minunat și la mine și te muți în Texas ca să fii cu cineva a cărei carieră poate fi descrisă cel mai bine drept fiica perechii care deține hotelul?

— Sunt lucruri mai importante în viață decât banii și o carieră de succes, Nora, scuipă el cuvintele.

Râd din nou.

— Nu-mi dau seama dacă tu chiar crezi ce spui.

Grant este fiul unui mogul hotelier miliardar. „Scăldat în bani” nici măcar nu poate să descrie situația lui financiară. Probabil avea hârtie igienică cu foiță de aur.

Pentru Grant, facultatea era o formalitate. Stagiile erau o formalitate.

La naiba, purtarea pantalonilor era o formalitate! Și-a obținut slujba prin pur nepotism.

Ceea ce face ultimul său comentariu o bogăție, la propriu și la figurat.

Probabil că spun această ultimă parte cu voce tare, pentru că el întreabă:

— Asta ce mai înseamnă?

Mă uit pe fereastra restaurantului, apoi verific ora pe telefon. Am întârziat – nu întârzii niciodată. Nu e prima impresie pe care mi-am dorit să i-o fac persoanei cu care mă întâlnesc.

— Grant, ai treizeci și patru de ani și moștenești o avere. Pentru majoritatea oamenilor, existența unui loc de muncă este strâns legată de posibilitatea de a mânca în fiecare zi.

— Vezi? spune el. Acesta este genul de viziune asupra lumii de care vreau să scap. Poți fi atât de rece uneori, Nora. Eu și Chastity vrem să...

N-o fac intenționat – nu încerc să-i dau peste nas – când chicotesc la numele ei. Doar că, atunci când mi se întâmplă lucruri hilar de rele, levitez în afara corpului meu. Le privesc de sus și mă gândesc: „Serios?

Asta a ales universul să facă? Un pic cam ciudat, nu-i așa?”

În acest caz, a ales să îl ghideze pe iubitul meu în brațele unei femei

numite după capacitatea de a-și păstra himenul intact. Vreau să spun, e amuzant. El oftează la celălalt capăt al firului.

— Oamenii ăștia sunt buni, Nora. Sunt sarea pământului. Ăsta e genul de persoană care vreau să fiu. Uite, Nora, nu te preface că te afectează...

— Cine se preface?

— Nu ai avut niciodată nevoie de mine...

— Bineînțeles că nu!

Am muncit din greu pentru a-mi construi o viață care să-mi aparțină, pe care să nu poată nimeni s-o deconecteze și să mă trimită să

mă învârt într-o gură de canal cosmică.

— Nici măcar nu ai rămas peste noapte vreodată la mine acasă..., spune el.

— Salteaua mea este în mod obiectiv mai bună!

Am cercetat-o timp de nouă luni și jumătate înainte de a o cumpăra.

Bineînțeles, cam tot așa cercetez și înainte să mă întâlnesc cu un tip, și tot am ajuns aici.

— Deci nu te preface că ai inima frântă, spune Grant. Nu sunt sigur că ai o inimă capabilă să se frângă.

Din nou, îmi vine să râd.

Pentru că, în această privință, se înșală. Doar că, odată ce ți-a fost frântă inima, un telefon ca acesta nu mai e nimic. O strângere de inimă, poate un murmur. Cu siguranță nu o inimă frântă.

Grant e pe val acum:

— Nu te-am văzut niciodată plângând.

„Cu plăcere”, mă gândesc să-i răspund. De câte ori nu ne-a spus mama, râzând printre lacrimi, că ultimul ei iubit i-a spus că este prea emotivă?

Asta e chestia cu femeile. Nu există nici o cale potrivită. Afișează-ți emoțiile și vei fi considerată isterică. Ține-le ascunse unde iubitul tău nu trebuie să se ocupe de ele, și iată-te o cățea fără inimă.

— Trebuie să închid, Grant, spun.

— Bineînțeles, îmi răspunde el.

Aparent, faptul că îmi respect angajamentele anterioare este doar o dovadă în plus că sunt un robot frigid și malefic care doarme pe un pat de bancnote de o sută de dolari și diamante brute. (Măcar de-ar fi așa!)