Și apoi, acum trei zile, cu câteva ore înainte de zborul lui de întoarcere, s-a întâmplat.
O forță majoră a intervenit pentru a-l ține în San Antonio mai mult decât era planificat. I s-a spart apendicele.
Teoretic, aș fi putut rezerva un zbor chiar atunci, să-l vizitez la spital.
Dar eram în mijlocul unei licitații uriașe și aveam nevoie să fiu lipită de telefon, cu acces stabil la Wi Fi. Clienta mea conta pe mine. Aceasta era o șansă care îi putea schimba viața. Și, în plus, Grant a subliniat că operația de apendicită era o procedură de rutină. Cuvintele lui exacte au fost „nu e mare lucru”.
Așa că am rămas și, în adâncul sufletului, știam că îl las pe Grant în grija zeilor din romanele de dragoste cu acțiunea într-un orășel, ca să facă
ce știu ei cel mai bine.
Acum, trei zile mai târziu, când practic sprintez spre prânz încălțată
cu pantofii norocoși, strângând telefonul cu degetele albite, reverberația cuiului din sicriul relației mele zboară prin mine sub forma vocii lui Grant.
— Mai zi o dată.
Vreau să sune ca o întrebare. Iese ca un ordin.
Grant oftează.
— Nu mă întorc, Nora. Lucrurile s-au schimbat pentru mine în ultima săptămână, chicotește el. Eu m-am schimbat.
Îmi trece un cuțit prin inima rece de om de oraș.
— E brutăreasă? întreb.
Tace o clipă.
— Ce?
— E brutăreasă? zic, de parcă asta ar fi o primă întrebare perfect rezonabilă, pe care să i-o adresezi iubitului care te părăsește prin telefon.
Femeia pentru care mă lași.
După o scurtă tăcere, cedează.
— Este fiica perechii care deține hotelul. Au decis să nu vândă. Am de gând să rămân, să-i ajut să-l administreze.
Nu mă pot abține. Izbucnesc în râs. Asta a fost întotdeauna reacția
mea la știrile rele. Probabil că așa am câștigat rolul de personaj negativ în propria viață, dar ce altceva aș putea să fac? Să mă topesc într-o baltă de lacrimi pe acest trotuar aglomerat? La ce ar folosi asta?
Mă opresc în fața restaurantului și mă frec ușor la ochi.
— Deci, ca să fie clar, spun eu, renunți la slujba ta minunată, la apartamentul tău minunat și la mine și te muți în Texas ca să fii cu cineva a cărei carieră poate fi descrisă cel mai bine drept fiica perechii care deține hotelul?
— Sunt lucruri mai importante în viață decât banii și o carieră de succes, Nora, scuipă el cuvintele.
Râd din nou.
— Nu-mi dau seama dacă tu chiar crezi ce spui.
Grant este fiul unui mogul hotelier miliardar. „Scăldat în bani” nici măcar nu poate să descrie situația lui financiară. Probabil avea hârtie igienică cu foiță de aur.
Pentru Grant, facultatea era o formalitate. Stagiile erau o formalitate.
La naiba, purtarea pantalonilor era o formalitate! Și-a obținut slujba prin pur nepotism.
Ceea ce face ultimul său comentariu o bogăție, la propriu și la figurat.
Probabil că spun această ultimă parte cu voce tare, pentru că el întreabă:
— Asta ce mai înseamnă?
Mă uit pe fereastra restaurantului, apoi verific ora pe telefon. Am întârziat – nu întârzii niciodată. Nu e prima impresie pe care mi-am dorit să i-o fac persoanei cu care mă întâlnesc.
— Grant, ai treizeci și patru de ani și moștenești o avere. Pentru majoritatea oamenilor, existența unui loc de muncă este strâns legată de posibilitatea de a mânca în fiecare zi.
— Vezi? spune el. Acesta este genul de viziune asupra lumii de care vreau să scap. Poți fi atât de rece uneori, Nora. Eu și Chastity vrem să...
N-o fac intenționat – nu încerc să-i dau peste nas – când chicotesc la numele ei. Doar că, atunci când mi se întâmplă lucruri hilar de rele, levitez în afara corpului meu. Le privesc de sus și mă gândesc: „Serios?
Asta a ales universul să facă? Un pic cam ciudat, nu-i așa?”
În acest caz, a ales să îl ghideze pe iubitul meu în brațele unei femei
numite după capacitatea de a-și păstra himenul intact. Vreau să spun, e amuzant. El oftează la celălalt capăt al firului.
