— Cu greu îmi pot imagina un loc unde mi-ar face mai puțină

plăcere să petrec patru sute de pagini.

— Știi, spun eu, ești la fel de plăcut cum mi s-a spus că vei fi.

— Nu pot controla ceea ce simt, spune el cu răceală.

Mă enervez.

— E ca și cum Charles Manson ar spune că nu el este cel care a comis crimele. Ar putea fi adevărat la nivel teoretic, dar nu asta este ideea.

Chelnerul îmi lasă martini-ul, iar Charlie mormăie:

— Pot să iau și eu unul din ăla?

Seara târziu, telefonul meu bipăie – am primit un e-mail.

Bună, Nora

nu ezita să mă ții minte pentru viitoarele proiecte ale lui Dusty.

Charlie

Nu mă pot abține să nu-mi dau ochii peste cap. Nu „Mi-a făcut plăcere să te cunosc”. Nu „Sper că ești bine”. Nici măcar nu se putea deranja cu amabilitățile obișnuite. Strângând din dinți, îi scriu înapoi, imitându-i stilul.

Charlie,

dacă scrie ceva despre guru-ul stilului de viață boem Charlie Manson, vei fi primul care va afla.

Nora

Bag telefonul în buzunarul pantalonilor de trening și dau un ghiont

în ușa de la baie pentru a-mi începe rutina de îngrijire a pielii în zece pași (cunoscută și ca fiind cele mai bune patruzeci și cinci de minute din ziua mea). Telefonul vibrează și îl scot.

N,

Ți-ai făcut-o cu mâna ta: vreau foarte mult să citesc asta.

C

Hotărâtă să am ultimul cuvânt, scriu: Noapte bună.

(Deși „bună” nu este ceea ce vreau să-i urez.)

Cele bune, răspunde Charlie, ca și cum ar semna un e-mail care nu există.

Dacă există un lucru pe care îl urăsc mai mult decât pantofii fără

tocuri, acela este să pierd. Îi răspund: X.

Nici un răspuns. Șah mat. După o zi de iad, această mică victorie mă

face să simt că totul este în regulă în lume. Îmi termin rutina de îngrijire a pielii. Citesc cu bucurie cinci capitole dintr-un roman polițist macabru și adorm pe salteaua mea perfectă, fără să mă gândesc deloc la Grant sau la noua lui viață din Texas. Dorm ca un copil.

Sau ca o regină de gheață.

CAPITOLUL 1

DOI ANI MAI TÂRZIU

Orașul se coace. Asfaltul sfârâie. Gunoiul de pe trotuar pute.

Familiile pe lângă care trecem țin în mâini înghețate pe băț, care se micșorează cu fiecare pas, topindu-li-se pe degete. Lumina soarelui se reflectă pe clădiri ca un sistem de securitate cu laser dintr-un film vechi cu un jaf de bancă, iar eu mă simt ca o gogoașă glazurată care a fost lăsată

la căldură timp de patru zile.

Între timp, chiar și însărcinată în cinci luni și în ciuda temperaturii, Libby arată ca o vedetă a unei reclame la șampon.

— De trei ori. Pare uimită. Cum poate o persoană să fie părăsită de trei ori după un schimb total de stil de viață?

— Ăsta mi-e norocul, cred, spun eu.

La modul serios, a fost de patru ori, dar niciodată nu m-am putut hotărî să îi spun toată povestea despre Jakob. Au trecut ani de zile și abia dacă pot să-mi spun mie povestea asta.

Libby oftează și mă ia de braț. Pielea mea este lipicioasă din cauza căldurii și a umidității din mijlocul verii, dar cea a surioarei mele este miraculos de uscată și mătăsoasă.

S-ar putea ca eu să fi moștenit înălțimea de 1,65 metri a mamei, dar restul trăsăturilor ei se potriveau cu cele ale surorii mele, de la părul auriu ca paiele de grâu până la ochii mari, de un albastru mediteraneean și la pistruii de pe nas. Statura ei scundă și voluptuoasă trebuie să fi provenit din fondul genetic al tatei – nu că am fi știut; el a plecat când eu aveam trei ani, iar Libby avea să se nască abia peste câteva luni. Nuanța naturală a părului meu este un blond cenușiu și plictisitor, iar albastrul ochilor mei este mai puțin „marea într-o vacanță idilică” și mai mult

„ultimul lucru pe care îl vezi înainte ca apa să înghețe și să te îneci”.

Ea este Marianne, iar eu sunt Elinor, ea e Meg Ryan, iar eu sunt Parker Posey. Este, de asemenea, persoana mea preferată de pe planetă.

— Of, Nora!

Libby mă strânge la piept când ajungem la o trecere de pietoni, și mă

bucur de apropierea ei. Indiferent cât de agitate sunt viața și munca uneori, am simțit întotdeauna că fiecare dintre noi are un soi de

metronom intern care ne menține sincronizate. Mai demult, ridicam telefonul să o sun și deja sună ea, sau îmi trimitea un mesaj pentru a lua prânzul și ne dădeam seama că suntem deja în aceeași parte a orașului.

În ultimele luni însă am fost ca niște nave care trec una pe lângă alta în noapte. De fapt, mai degrabă ca un submarin și o barcă cu vâsle în lacuri complet separate.

Pierd apelurile ei în timp ce sunt în ședințe, iar ea deja doarme în momentul în care sun înapoi. În cele din urmă, mă invită la cină într-o seară în care am promis că scot un client în oraș. Mai rău decât atât este sentimentul slab, straniu, că ceva nu este în regulă atunci când suntem de fapt împreună. Ca și cum ar fi doar la jumătatea drumului. Ca și cum metronoamele au intrat în ritmuri diferite și nici măcar atunci când suntem împreună nu reușesc să se potrivească. La început am pus-o pe seama stresului legat de copil, dar, pe măsură ce a trecut timpul, sora mea a părut mai degrabă mai distantă, nu mai apropiată. Suntem fundamental desincronizate într-un fel pe care nu reușesc să-l numesc și nici măcar salteaua mea de vis și un nor de ulei de lavandă pulverizat nu sunt suficiente pentru a mă împiedica să stau trează, întorcând pe toate părțile ultimele noastre conversații ca și cum aș căuta fisuri.

Semaforul pentru pietoni e verde acum, dar o mulțime de șoferi se grăbesc să treacă pe semaforul care tocmai s-a făcut roșu. Când un tip într-un costum frumos intră cu pași mari în stradă, Libby mă trage să

mergem după el. Este un adevăr universal recunoscut că taximetriștii nu agață cu oglinda oameni care arată ca acest tip. Ținuta lui spune: „Sunt un om care are un avocat”. Sau poate doar „sunt avocat”.