— Iar decorul...
— Ce e în neregulă cu decorul? Decorul din O dată-n viață vinde întreaga carte. Sunshine Falls este un orășel fermecător.
Charlie se strâmbă batjocoritor, își dă ochii peste cap la propriu.
— Este complet nerealist.
— Este un loc real, replic eu.
Dusty făcuse ca orășelul de munte să sune atât de idilic, încât chiar l-am căutat pe Google. Sunshine Falls, Carolina de Nord, se află la mică
distanță de Asheville.
Charlie clatină din cap. Pare iritat. Ei bine, și eu sunt.
Nu-mi place. Dacă eu sunt arhetipul orășeanului, el este un înțepat mohorât și neplăcut. Este un mizantrop, are un Oscar pentru morocăneală, e un Heathcliff de mâna a doua, cea mai rea parte a domnului Knightley.
Ceea ce este păcat, pentru că are și reputația de a avea o atingere magică. Unii dintre prietenii mei agenți îi spun Midas. În sensul de „Tot ce atinge se transformă în aur”. (Deși, recunosc, alții îl numesc Norul Furtunii. Adică face să plouă cu bani, dar cu ce preț?) Ideea este că Charlie Lastra alege câștigătorii. Și nu alege O dată-n viață. Hotărâtă să-mi întăresc încrederea, dacă nu și pe a lui, îmi
încrucișez brațele la piept.
— Îți spun că, indiferent cât de greu de crezut ți se pare, Sunshine Falls este real.
— S-ar putea să existe, zice Charlie, dar îți spun că Dusty Fielding nu a fost niciodată acolo.
— De ce contează asta? întreb, fără să mă mai prefac politicoasă.
Gura lui Charlie tresare ca reacție la izbucnirea mea.
— Ai vrut să știi ce nu mi-a plăcut la carte...
— Ce ți-a plăcut, îl corectez.
— ... și mi-a displăcut decorul.
Înțepătura de furie îmi coboară pe trahee, scormonindu-mi prin plămâni.
— Ce-ar fi să-mi spuneți ce fel de cărți doriți, domnule Lastra?
Se relaxează și se lasă pe spate, languros, ca o felină din junglă care se joacă cu prada sa. Își întoarce din nou paharul cu apă. Am crezut că e un tic nervos, dar poate că e o tactică de tortură de joasă speță. Îmi vine să-l dau jos de pe masă.
— Vreau, spune Charlie, un Fielding timpuriu. Gloria lucrurilor mărunte.
— Cartea aia nu s-a vândut.
— Pentru că editorul ei nu a știut cum să o vândă, spune Charlie.
Wharton House ar ști. Eu aș ști.
Sprâncenele mi se arcuiesc, iar eu fac tot posibilul să le trag la loc.
Chiar atunci, chelnerița se apropie de masa noastră.
— Pot să vă aduc ceva în timp ce răsfoiți meniul? întreabă ea cu dulceață în glas.
— Salată cu brânză de capră pentru mine, spune Charlie, fără să se uite la nici una dintre noi.
Probabil că abia așteaptă să declare salata mea preferată din oraș ca fiind necomestibilă.
— Și pentru dumneavoastră, doamnă? întreabă chelnerița.
Îmi înăbuș frisoanele care îmi trec pe șira spinării ori de câte ori aud un tânăr de douăzeci de ani care îmi spune „doamnă”. Probabil că așa se simt fantomele când pășesc oamenii peste mormintele lor.
— La fel și pentru mine, spun, și apoi, pentru că a fost o zi de coșmar și nu încerc să impresionez pe nimeni – și pentru că sunt prinsă aici
pentru cel puțin încă patruzeci de minute cu un om cu care nu am nici o intenție de a lucra vreodată – adaug: Și un gin martini. Dirty.
Sprânceana lui Charlie abia se ridică. Este ora trei după-amiază
într-o zi de joi, nu e chiar happy hour, dar, având în vedere că editura se închide în timpul verii și că majoritatea oamenilor își iau liber vinerea, este practic weekend.
— O zi proastă, spun pentru sine în timp ce chelnerița dispare cu comanda noastră.
— Nu la fel de rea ca a mea, răspunde Charlie. Restul rămâne în aer, nespus: „Am citit optzeci de pagini din O dată-n viață, apoi m-am întâlnit cu tine”.
Pufnesc.
— Chiar nu ți-a plăcut decorul?
