Închid fără să-mi iau la revedere și mă ascund sub marchiza restaurantului. În timp ce respir adânc, aștept să văd dacă vor veni lacrimile. Nu vin. Nu vin niciodată. Asta îmi convine de minune.

Am o treabă de făcut și, spre deosebire de Grant, am de gând să o fac, pentru mine și pentru toți ceilalți de la Agenția literară Nguyen.

Îmi aranjez părul, îmi aranjez umerii și mă îndrept spre casă, iar aerul condiționat îmi face pielea ca de găină pe brațe.

Este târziu pentru prânz, așa că nu sunt mulți clienți, și îl zăresc pe Charlie Lastra în spate, îmbrăcat în negru ca un vampir metropolitan al editurii.

Nu ne-am întâlnit niciodată personal, dar am verificat de două ori anunțul din Publishers Weekly despre promovarea sa ca director editorial la Wharton House Books și i-am memorat fotografia: sprâncenele severe și întunecate; ochii căprui-deschis; ușorul pliu al bărbiei sub buzele sale pline. Are genul de aluniță închisă la culoare pe un obraz care, dacă ar fi fost femeie, ar fi fost considerată cu siguranță un semn de frumusețe.

Are vreo treizeci și ceva de ani și o față care ar putea fi descrisă ca fiind băiețească, dacă nu ar arăta atât de obosit și dacă părul lui negru nu ar fi înspicat cu alb.

De asemenea, e încruntat. Sau bosumflat. Gura lui e bosumflată.

Sprâncenele îi sunt încruntate. Se strâmbă. Aruncă o privire la ceas.

Nu e semn bun. Chiar înainte de a pleca de la birou, șefa mea, Amy, m-a avertizat că Charlie este cunoscut ca fiind irascibil, dar nu mi-am făcut griji. Sunt întotdeauna punctuală.

Cu excepția cazului în care sunt părăsită prin telefon. Atunci întârzii șase minute și jumătate, se pare.

— Bună! Întind mâna ca să i-o strâng pe a lui în timp ce mă apropii.

Nora Stephens. Mă bucur să te cunosc, în sfârșit, personal.

Se ridică în picioare, iar scaunul scrâșnește pe podea. Hainele sale negre, trăsăturile întunecate și comportamentul său au asupra camerei efectul aproximativ al unei găuri negre care aspiră toată lumina din ea și o înghite în întregime.

Cei mai mulți oameni poartă negru ca o formă de profesionalism indolent, dar el îl face să pară o alegere cu A mare, combinația dintre puloverul său relaxat din lână merinos, pantalonii și pantofii fără șireturi dându-i aerul unei celebrități prinse pe nepregătite pe stradă de un

paparazzo. Mă surprind calculând câți dolari americani poartă. Libby îl numește „trucul meu deranjant pentru petrecerile clasei de mijloc”, dar, de fapt, îmi plac lucrurile frumoase și, adesea, mă uit la magazinele online pentru a mă liniști după o zi stresantă.

Aș estima că ținuta lui Charlie e undeva între opt sute și o mie de dolari. Cam la atât aș estima și ținuta mea, sincer, deși tot ce port, cu excepția pantofilor, a fost cumpărat la mâna a doua.

Îmi examinează mâna întinsă timp de două secunde lungi înainte de a o strânge.

— Ai întârziat.

Se așază fără să se obosească să-mi întâlnească privirea. Există ceva mai rău decât un om care crede că este mai presus de legile contractului social doar pentru că s-a născut cu o față decentă și un portofel gros?

Grant mi-a epuizat toleranța zilnică față de ticăloșii cu pretenții. Totuși, trebuie să joc acest joc, pentru binele autorilor pe care îi reprezint.

— Știu, zic eu, rânjind a scuze, dar fără să îmi cer scuze de fapt. Îți mulțumesc că m-ai așteptat. Trenul meu s-a oprit pe șine. Știi cum e.

Ochii lui se ridică spre ai mei. Par mai întunecați acum, atât de întunecați încât nu sunt sigură că există și niște irisuri în jurul acelor pupile. Expresia lui spune că nu știe cum e, adică de ce trenurile se opresc pe șine din motive atât macabre, cât și banale.

Probabil că nu ia metroul.

Probabil că se deplasează peste tot într-o limuzină neagră

strălucitoare sau într-o trăsură gotică trasă de un echipaj de cai Clydesdale.

Îmi scot blazerul (Isabel Marant, cu model herringbone) și mă așez în fața lui.

— Ai comandat?

— Nu, spune el.

Nimic altceva. Speranțele mele se prăbușesc și mai mult.

Am programat cu săptămâni în urmă acest prânz, ca să ne cunoaștem. Dar vinerea trecută i-am trimis un manuscris nou de la unul dintre cei mai vechi clienți ai mei, Dusty Fielding. Acum mă întreb dacă

l-aș putea supune pe unul dintre autorii mei atitudinii acestui om.

Îmi iau meniul.

— Au o salată cu brânză de capră care e minunată.

Charlie își închide meniul și se uită la mine.

— Înainte de a merge mai departe, spune el, cu sprâncenele negre și groase încruntate, cu vocea joasă și cam răgușită, ar trebui să-ți spun că

noua carte a lui Fielding mi s-a părut de necitit.

Îmi cade falca. Nu sunt sigură ce să spun. În primul rând, nu plănuisem să aduc cartea în discuție. Dacă Charlie voia să o respingă, ar fi putut să o facă într-un e-mail. Și fără să folosească expresia „de necitit”.

Dar, lăsând asta la o parte, orice persoană decentă ar putea aștepta măcar până când ar fi ceva pâine pe masă înainte să arunce cu insulte.

Îmi închid propriul meniu și îmi încrucișez mâinile pe masă.

— Cred că este cea mai bună carte a ei de până acum.

Dusty a publicat deja alte trei cărți, fiecare dintre ele fantastică, deși nici una nu s-a vândut bine. Ultimul ei editor nu a fost dispus să accepte o altă șansă pentru ea, așa că s-a întors în căutarea unei noi case pentru următorul ei roman.

Și bine, poate că nu este preferata mea, dar are un farmec comercial imens. Cu editorul potrivit, știu ce poate deveni această carte.

Charlie se lasă pe spate, iar privirea lui grea și pătrunzătoare îmi trimite un fior pe șira spinării. Am impresia că se uită prin mine, dincolo de politețea strălucitoare, până la marginile zimțate de dedesubt.

Privirea lui spune: „Șterge-ți zâmbetul ăla încremenit de pe față. Nu ești atât de drăguță”. Își rotește în loc paharul de apă.

— Cea mai bună carte a ei este Gloria lucrurilor mărunte, spune el, de parcă trei secunde de contact vizual ar fi fost suficiente pentru a-mi citi cele mai ascunse gânduri și știe că vorbește în numele amândurora.

Sincer, Gloria a fost una dintre cărțile mele preferate din ultimul deceniu, ceea ce nu înseamnă că asta de acum e de lepădat.

— Cartea asta e la fel de bună. Doar că e diferită – poate mai puțin subtilă, dar asta îi dă un dinamism cinematografic.

— Mai puțin subtilă? Charlie se strâmbă. Cel puțin căpruiul auriu s-a infiltrat din nou în ochii lui, așa că nu mai am senzația că ar urma să

mă găurească. E ca și cum ai spune că Charles Manson a fost un guru al stilului de viață boem. S-ar putea să fie adevărat, dar nu asta e ideea.

Cartea asta îmi dă senzația că urmăresc acea reclamă a lui Sarah McLachlan pentru combaterea cruzimii față de animale și mă gândesc: