— Oamenii ăștia sunt buni, Nora. Sunt sarea pământului. Ăsta e genul de persoană care vreau să fiu. Uite, Nora, nu te preface că te afectează...
— Cine se preface?
— Nu ai avut niciodată nevoie de mine...
— Bineînțeles că nu!
Am muncit din greu pentru a-mi construi o viață care să-mi aparțină, pe care să nu poată nimeni s-o deconecteze și să mă trimită să
mă învârt într-o gură de canal cosmică.
— Nici măcar nu ai rămas peste noapte vreodată la mine acasă..., spune el.
— Salteaua mea este în mod obiectiv mai bună!
Am cercetat-o timp de nouă luni și jumătate înainte de a o cumpăra.
Bineînțeles, cam tot așa cercetez și înainte să mă întâlnesc cu un tip, și tot am ajuns aici.
— Deci nu te preface că ai inima frântă, spune Grant. Nu sunt sigur că ai o inimă capabilă să se frângă.
Din nou, îmi vine să râd.
Pentru că, în această privință, se înșală. Doar că, odată ce ți-a fost frântă inima, un telefon ca acesta nu mai e nimic. O strângere de inimă, poate un murmur. Cu siguranță nu o inimă frântă.
Grant e pe val acum:
— Nu te-am văzut niciodată plângând.
„Cu plăcere”, mă gândesc să-i răspund. De câte ori nu ne-a spus mama, râzând printre lacrimi, că ultimul ei iubit i-a spus că este prea emotivă?
Asta e chestia cu femeile. Nu există nici o cale potrivită. Afișează-ți emoțiile și vei fi considerată isterică. Ține-le ascunse unde iubitul tău nu trebuie să se ocupe de ele, și iată-te o cățea fără inimă.
— Trebuie să închid, Grant, spun.
— Bineînțeles, îmi răspunde el.
Aparent, faptul că îmi respect angajamentele anterioare este doar o dovadă în plus că sunt un robot frigid și malefic care doarme pe un pat de bancnote de o sută de dolari și diamante brute. (Măcar de-ar fi așa!)
Închid fără să-mi iau la revedere și mă ascund sub marchiza restaurantului. În timp ce respir adânc, aștept să văd dacă vor veni lacrimile. Nu vin. Nu vin niciodată. Asta îmi convine de minune.
Am o treabă de făcut și, spre deosebire de Grant, am de gând să o fac, pentru mine și pentru toți ceilalți de la Agenția literară Nguyen.
Îmi aranjez părul, îmi aranjez umerii și mă îndrept spre casă, iar aerul condiționat îmi face pielea ca de găină pe brațe.
Este târziu pentru prânz, așa că nu sunt mulți clienți, și îl zăresc pe Charlie Lastra în spate, îmbrăcat în negru ca un vampir metropolitan al editurii.
Nu ne-am întâlnit niciodată personal, dar am verificat de două ori anunțul din Publishers Weekly despre promovarea sa ca director editorial la Wharton House Books și i-am memorat fotografia: sprâncenele severe și întunecate; ochii căprui-deschis; ușorul pliu al bărbiei sub buzele sale pline. Are genul de aluniță închisă la culoare pe un obraz care, dacă ar fi fost femeie, ar fi fost considerată cu siguranță un semn de frumusețe.
Are vreo treizeci și ceva de ani și o față care ar putea fi descrisă ca fiind băiețească, dacă nu ar arăta atât de obosit și dacă părul lui negru nu ar fi înspicat cu alb.
De asemenea, e încruntat. Sau bosumflat. Gura lui e bosumflată.
Sprâncenele îi sunt încruntate. Se strâmbă. Aruncă o privire la ceas.
Nu e semn bun. Chiar înainte de a pleca de la birou, șefa mea, Amy, m-a avertizat că Charlie este cunoscut ca fiind irascibil, dar nu mi-am făcut griji. Sunt întotdeauna punctuală.
Cu excepția cazului în care sunt părăsită prin telefon. Atunci întârzii șase minute și jumătate, se pare.
— Bună! Întind mâna ca să i-o strâng pe a lui în timp ce mă apropii.
Nora Stephens. Mă bucur să te cunosc, în sfârșit, personal.
Se ridică în picioare, iar scaunul scrâșnește pe podea. Hainele sale negre, trăsăturile întunecate și comportamentul său au asupra camerei efectul aproximativ al unei găuri negre care aspiră toată lumina din ea și o înghite în întregime.
Cei mai mulți oameni poartă negru ca o formă de profesionalism indolent, dar el îl face să pară o alegere cu A mare, combinația dintre puloverul său relaxat din lână merinos, pantalonii și pantofii fără șireturi dându-i aerul unei celebrități prinse pe nepregătite pe stradă de un
paparazzo. Mă surprind calculând câți dolari americani poartă. Libby îl numește „trucul meu deranjant pentru petrecerile clasei de mijloc”, dar, de fapt, îmi plac lucrurile frumoase și, adesea, mă uit la magazinele online pentru a mă liniști după o zi stresantă.
Aș estima că ținuta lui Charlie e undeva între opt sute și o mie de dolari. Cam la atât aș estima și ținuta mea, sincer, deși tot ce port, cu excepția pantofilor, a fost cumpărat la mâna a doua.
Îmi examinează mâna întinsă timp de două secunde lungi înainte de a o strânge.
— Ai întârziat.
Se așază fără să se obosească să-mi întâlnească privirea. Există ceva mai rău decât un om care crede că este mai presus de legile contractului social doar pentru că s-a născut cu o față decentă și un portofel gros?
Grant mi-a epuizat toleranța zilnică față de ticăloșii cu pretenții. Totuși, trebuie să joc acest joc, pentru binele autorilor pe care îi reprezint.
