plimbându-se pe culoarul articolelor de toaletă ca o aristocrată care face o tură prin grădină în Anglia din epoca Regenței.

— Și tot spațiul ăsta – tot spațiul, spun, mult mai entuziastă decât mă

simt.

Am reușit să o împiedic pe Libby să vadă centrul învechit al orașului Sunshine Falls insistând ca Hardy să ne ducă până la Publix, aflat la câteva orașe mai încolo, dar sunt încă în modul de control preventiv, după cum o dovedesc cele cincisprezece minute pe care le-am petrecut arătându-i diverși copaci pe drum.

Libby se oprește în fața cutiilor cu vopsele de păr și un zâmbet strălucitor îi acaparează fața.

— Hei, ar trebui să ne alegem reciproc noile lookuri! Cum ar fi culoarea și tunsoarea părului, vreau să spun.

— Nu mă tund, spun eu.

— Bineînțeles că nu, spune ea. Eu mă tund.

— Vezi să nu.

Ea se încruntă.

— Este pe listă, Sore, spune ea. Cum altfel am putea să ne reasamblăm în noi înșine? Va fi bine. Eu le tai părul fetelor tot timpul.

— Asta explică de ce Tala arată ca Dorothy Hamill.

Libby mă plesnește peste sân, ceea ce este complet nedrept, pentru că nu poți lovi sânul unei femei însărcinate, chiar dacă este sora ta mai mică.

— Chiar ai rezistenta emoțională să lași o listă de sarcini nebifată?

spune ea.

Ceva în mine se crispează.

Chiar îmi plac la nebunie listele de sarcini.

Mă împunge în coaste.

— Haide! Trăiește un pic! O să fie distractiv! De asta suntem aici.

În mod cert, nu acesta este motivul pentru care eu mă aflu aici. Dar motivul pentru care mă aflu aici stă chiar în fața mea, cu buza de jos melodramatic de proeminentă, și nu mă pot gândi decât la luna pe care o avem în față, imobilizate într-un oraș care nu seamănă deloc cu cel la care se așteaptă ea.

Și chiar și în afară de asta, din punct de vedere istoric, crizele lui Libby pot fi urmărite prin schimbări dramatice de înfățișare. Când era

mică, nu și-a schimbat niciodată culoarea părului – mama făcea mare caz de cât de neobișnuite și frapante erau valurile blond-aurii ale lui Lib –

dar Libby a apărut la propria nuntă cu o tunsoare pixie pe care nu o avea cu o seară înainte. Câteva zile mai târziu, în cele din urmă, mi-a vorbit deschis despre asta, a recunoscut că avusese un acces de trac la limita terorii și că trebuia să ia o altă decizie dramatică (deși mai puțin permanentă) pentru a trece peste el.

Personal, aș fi făcut o listă colorată de argumente pro și contra, dar fiecare cu treaba lui.

Ideea este că Libby are de luptat cu venirea pe lume a unui nou copil și ce va însemna pentru ea și Brendan, având deja o situație financiară

tensionată și un spațiu strâmt de locuit. Dacă o forțez să vorbească

despre asta acum, n-o să scoată nici un cuvânt. Dar dacă o las în voia ei, o să vorbească atunci când va fi pregătită. Acel spațiu dureros care pulsează între noi va fi închis, iar un membru fantomă va fi refăcut.

De aceea mă aflu aici. Asta îmi doresc. Destul de mult încât mă voi rade în cap dacă va fi nevoie (apoi voi comanda o perucă foarte scumpă).

— Bine, am cedat. Hai să facem schimbarea de look.

Libby scoate un țipăt de fericire și se ridică pe vârfuri pentru a mă

săruta pe frunte.

— Știu exact ce culoare vei primi, spune ea. Acum întoarce-te și nu trage cu ochiul.

Îmi notez în minte să îmi fac o programare la coafor în ziua în care voi zbura acasă, la New York.

Când ne întoarcem la cabană, în după-amiaza aceea, soarele este sus pe cerul albastru fără nori și, în timp ce urcăm dealul, transpirăm în toate locurile incomode, dar Libby vorbește încontinuu fără să fie deranjată.

— Sunt atât de curioasă ce culoare ai ales pentru mine, spune ea.

— Nici una, răspund eu. Doar o să te rad pe cap.

Își mijește ochii în lumină, cu nasul pistruiat încrețit.

— Când vei învăța că ești o mincinoasă atât de jalnică încât nici nu merită să încerci?

Înăuntru, mă așază pe un scaun de bucătărie și îmi dă cu vopsea pe păr. Apoi fac și eu la fel, fără ca vreuna dintre noi să își arate cărțile din mână. La momentul respectiv, mă simțeam atât de încrezătoare în alegerea mea, dar văzând cât de vibrantă pare culoarea pe capul ei, sunt

mai puțin sigură.

Odată ce cronometrele noastre sunt setate, Libby începe cu brunch-ul.

Este vegetariană de când era mică, iar după ce a murit mama, am devenit și eu, implicit. Din punct de vedere financiar, nu avea sens să

cumpărăm două versiuni diferite din orice. De asemenea, carnea este scumpă. Dintr-un punct de vedere pur matematic, vegetarianismul avea sens pentru două fete proaspăt orfane de douăzeci și șaisprezece ani.

Chiar și după ce Libby s-a mutat cu Brendan, obiceiul a rămas. În timpul fazei ei de aspirantă la meseria de bucătar, l-a convins să adopte o dietă bazată pe plante. Așa că, deși prăjește tempeh în tigaie lângă ouăle pe care ni le pregătește, miroase a bacon. Sau cel puțin miroase suficient de mult a bacon pentru a atrage pe cineva care nu a mai mâncat de zece ani bacon adevărat.

Când se oprește cronometrul, Libby mă trimite să mă clătesc, avertizându-mă să nu mă pună naiba să mă uit în oglindă.

Pentru că nu mă pricep deloc la minciuni, îi urmez ordinele, apoi preiau sarcina de a transfera brunch-ul în cuptor pentru a-l ține cald în timp ce ea își clătește vopseaua.

Cu părul înfășurat într-un prosop, mă duce pe terasă pentru a-l tunde pe al meu. La fiecare câteva secunde, scoate câte un „ha” care îmi dă fiori.

— Chiar îmi insufli încredere, Libby, spun.

Îmi mai taie câte o șuviță de păr în față.

— O să fie bine.