Mai iau o înghițitură.

— Roșii.

— Chiar scoate în evidență culoarea cozii tale bifurcate și a coarnelor.

— Ești prea drăgălaș.

— Asta, spune el, este ceva de care nu am fost niciodată acuzat.

— Nu-mi vine să cred!

Își arcuiește o sprânceană, iar inelul auriu ca mierea din jurul pupilelor sale ca niște găuri negre scânteiază.

— Și sunt sigur că oamenii fac coadă ca să recite sonete despre drăgălășenia ta.

Pufnesc.

— Sora mea este cea mai drăgălașă. Dacă face pipi afară, din el răsar grădini de flori.

— Știi, spune el, poate că Sunshine Falls nu este un oraș mare, dar ar trebui să-i spui surorii tale că avem instalații sanitare în interior. Cam singurul lucru pe care Dusty l-a descris corect.

— Fir-ar!

Îmi iau telefonul. Dusty. E vulnerabilă, iar ea e obișnuită ca eu să fiu sută la sută accesibilă. Indiferent dacă această carte mă prezintă drept contesa Bathory sau nu, îi sunt datoare să îmi fac treaba. Încep să scriu un răspuns, folosind un exces necaracteristic de semne de exclamație.

Charlie își verifică ceasul.

— Ora nouă, în vacanță, într-un bar, și tu încă lucrezi. Nadine Winters ar fi mândră.

— Uite cine vorbește, spun eu. Se întâmplă să știu că pe contul tău de e-mail de la Editura Loggia a fost multă acțiune săptămâna aceasta.

— Da, dar nu am nici o problemă cu Nadine Winters, spune el. De fapt, o găsesc fascinantă.

Ochii mei se opresc pe cuvântul pe care îl scriu.

— Da? Ce e atât de interesant la un sociopat?

— Patricia Highsmith ar putea avea ceva de spus despre asta,

răspunde el. Dar, mai important, Nora, nu crezi că judeci prea aspru acest personaj? Sunt zece pagini.

Semnez mesajul, apăs pe „Trimite” și mă întorc spre el, iar genunchii mei se blochează între ai lui.

— Pentru că, după cum știm cu toții, recenzorii sunt în mod notoriu amabili cu personajele feminine.

— Ei bine, mie îmi place. Cui dracu’ îi pasă dacă și altora le place, atâta timp cât vor să citească despre ea?

— Oamenii încetinesc pentru a se holba la epavele de mașini accidentate, Charlie. Mă faci epavă?

— Nu mă refer deloc la tine, spune el. Vorbesc despre Nadine Winters. Dragostea mea fictivă.

O senzație ca un Slinky fierbinte mă cuprinde.

— Ești mare fan de păr negru precum cerneala și Krav Maga, nu-i așa?

Charlie se aplecă spre mine, cu fața serioasă și vocea joasă.

— E vorba mai degrabă de sângele care-i curge din colți.

Nu sunt sigură cum să-i răspund. Nu pentru că e scârbos, ci pentru că sunt destul de sigură că face o referire la ideea de rechin, iar asta pare periculos de aproape de a flirta.

Și cu siguranță nu ar trebui să flirtez cu el. Din câte știu eu, are o parteneră – sau o cameră de păpuși – și apoi mai este și faptul că

industria editorială este ca o baltă mică, iar o mișcare greșită ar putea să o polueze cu ușurință.

Doamne, chiar și dialogul meu intern sună a Nadine. Îmi dreg glasul, iau o înghițitură de bere și mă forțez să nu mă gândesc prea mult la felul în care sunt așezată între coapsele lui sau la felul în care ochii mei continuă să se oprească la acel pliu de sub buza lui. Nu am nevoie să mă

gândesc prea mult. Nu am nevoie să dețin controlul total.

— Spune-mi despre acest loc, spun. Ce este interesant aici?

— Îți place iarba? mă întreabă Charlie.

— Sunt o mare fană.

— Avem o mulțime.

— Ce altceva? întreb.

— Am ajuns pe o listă BuzzFeed cu „Top 10 restaurante cu cele mai respingătoare nume din America”.

— Văzut. Fac semn cu mâna spre împrejurimile noastre generale.

Bifat.

Își înclină bărbia spre mine.

— Tu să-mi spui, Nora. Crezi că acest loc este interesant?

— Cu siguranță este... Caut cuvântul. Liniștit.

Râde, un sunet răgușit, gutural, un sunet care își are locul într-un bar înghesuit din Brooklyn, luminile străzii de dincolo de fereastra plină de ploaie nuanțându-i cu roșu pielea aurie. Nu aici.

— Este o întrebare? spune el.

— Este liniștit, spun mai încrezătoare.

— Deci nu-ți place că e „liniștit”, zâmbește el, deși rămâne bosumflat. Zâmbumflat. Ai prefera să fii într-un loc gălăgios și aglomerat, unde simpla existență pare o competiție.