Îmi face semn cu mâna, ezitantă, spre bar.
— Ei bine, barul nostru are serviciu complet, dar dacă doriți o masă...
— Barul e în regulă, o asigură Libby.
Gazda îi înmânează fiecăreia dintre noi câte un meniu care are cam...
ăăă, patruzeci de pagini prea lungi, iar noi ne așezăm pe scaunele cu șezut tapițat cu piele, ne punem poșetele pe bara lipicioasă și scanăm împrejurimile într-o tăcere determinată fie de șoc, fie de uimire.
Locul ăsta arată de parcă un restaurant Cracker Barrel a făcut un copil cu o speluncă din Vestul Sălbatic, iar acum acel copil este un adolescent care nu se spală destul de des și își mestecă mânecile de la tricou.
Podelele și pereții sunt din scânduri întunecate și desperecheate, iar tavanul este din metal ondulat. Imagini ale echipelor sportive locale sunt înrămate alături de broderii pe care scrie ACASĂ E UNDE MĂNÂNCI BINE și reclamele luminoase la berea Coors. Barul se întinde pe latura din stânga a restaurantului, într-un colț sunt adunate câteva mese de biliard, în timp ce în colțul opus, un tonomat este așezat lângă o scenă
îngustă. Sunt mai mulți oameni în această clădire decât am văzut în tot restul orașului Sunshine Falls, totuși locul reușește să arate dezolant.
Deschid meniul și încep să mă uit prin el. Cel puțin treizeci la sută
din produsele enumerate sunt doar diverse lucruri prăjite. Orice o fi pe acolo Poppa Squat poate să prăjească.
Barmanița, o femeie superbă, cu o frumusețe supranaturală și cu valuri întunecate de păr des și negru și tatuaje cu constelații pe brațe vine să stea în fața mea, cu mâinile sprijinite de bar.
— Cu ce vă pot servi?
Ca și tipul de la cafenea/ferma de cai, arată mai puțin ca o barmaniță
și mai degrabă ca o persoană care ar juca rolul unei barmanițe într-o telenovelă sexy. Oare ce li s-o fi pus oamenilor ăstora în apa de băut?
— Dirty martini, îi spun. Gin.
— Apă minerală cu lămâie, te rog, spune Libby.
Barmanița pleacă, iar eu mă întorc să răsfoiesc pagina cinci a meniului. Am ajuns la salate. Sau cel puțin așa le numesc ei, deși dacă
pui sos ranch și doritos pe un pat de salată, cred că termenul e folosit destul de lax.
Când se întoarce barmanița, încerc să comand salată grecească. Ea se strâmbă cu subînțeles.
— Ești sigură?
— Nu prea mai sunt.
— Nu suntem recunoscuți pentru salatele noastre, explică ea.
— Pentru ce sunteți recunoscuți?
Ea face semn cu mâna spre reclama luminoasă la Coors Light din spatele umărului ei.
— Pentru ce sunteți recunoscuți în ceea ce privește mâncarea? întreb eu.
— A fi cunoscut nu înseamnă neapărat a fi admirat, răspunde ea.
— Ce recomandați, încearcă Libby, în afară de Coors?
— Cartofii prăjiți sunt buni, spune ea. Burgerul e bun.
— Burger vegetarian? întreb.
Strânge buzele.
— N-o să te omoare.
— Sună perfect, spun eu. Vreau un burger și cartofi prăjiți.
— Și pentru mine la fel, adaugă Libby.
În ciuda insistențelor ei că burgerul nu ne va omorî, barmanița ridică
din umeri, parcă zicând: „V-o căutați cu lumânarea, dar asta e!”
Libby pare în regulă, chiar fericită, dar încă mai am un sâmbure de anxietate în stomac și, din greșeală, îmi beau tot martini-ul înainte de a ne sosi mâncarea. Sunt destul de amețită încât totul îmi ia mai mult timp decât ar trebui. Libby își înghite burgerul și se ridică pentru a merge la baie înainte ca eu să fi mâncat cu adevărat din al meu.
Telefonul meu vibrează pe tejgheaua lipicioasă și mă aștept sută la sută să fie Charlie.
Este de un miliard de ori mai bine. Dusty a predat, în sfârșit, o parte din manuscrisul ei, și chiar la țanc – redactoarea ei pleacă în concediu de maternitate peste o lună.
Vă mulțumesc tuturor pentru răbdare – știu că programul nu a fost ideal pentru voi, dar pentru mine înseamnă foarte mult faptul că aveți suficientă încredere în mine pentru a mă lăsa să
lucrez așa cum îmi este cel mai bine. Am terminat prima versiune, dar am avut ocazia să peri puțin doar această primă parte. Sper să vă trimit mai multe capitole în cursul săptămâni , dar mă
