— Ce nobil din partea ta! Acum spune-mi de ce ziua ta a fost atât de proastă.

Mă studiază o clipă, apoi dă din cap.

— Nu... Nu cred că am să fac asta. Nu până nu-mi spui de ce ești aici cu adevărat.

— Ți-am spus deja, zic eu. În vacanță.

Se apleacă din nou, îmi prinde bărbia, iar degetul lui mare aterizează

direct pe gropița de la colțul buzelor mele. Mi se oprește respirația.

Vocea lui este joasă și răgușită:

— Mincinoaso!

Degetele îi cad și îi face semn barmaniței să mai aducă două beri.

Nu-l opresc.

Pentru că eu nu sunt Nadine Winters.

CAPITOLUL 7

— Ce-ai zice de un joc de biliard? întreabă Charlie. Dacă câștig, îmi spui de ce te afli aici cu adevărat, iar dacă câștigi tu, îți povestesc cum a fost ziua mea.

Strâmb din nas și mă uit în altă parte, ascunzându-mi gropița mincinoasă în timp ce îmi bag telefonul în geantă, după ce am confirmat că Libby a ajuns acasă în siguranță.

— Nu joc biliard.

Sau nu am mai făcut-o din facultate, când eu și colega mea de cameră obișnuiam să ne facem de cap cu băieții

— Darts? sugerează Charlie.

Îmi arcuiesc o sprânceană.

— Vrei să-mi înmânezi o armă, după cele întâmplate în seara asta?

Se apleacă spre mine, cu ochii strălucind în lumina slabă a barului.

— O să joc cu mâna stângă.

— Poate că nici eu nu vreau să-ți înmânez o armă, spun eu.

Își dă subtil ochii peste cap, afișând mai degrabă o contracție a unor mușchi cheie ai feței.

— Biliard cu mâna stângă, atunci.

Îl studiez. Nici unul dintre noi nu clipește. Practic, avem un concurs de holbat ca la clasa a șasea si, cu cât durează mai mult, cu atât mai mult aerul pare să freamăte cu o acumulare metafizică de energie.

Mă dau jos de pe scaun și dau pe gât a doua bere.

— Bine.

Ne îndreptăm spre singura masă liberă. Este mai întuneric în această

parte a restaurantului, podeaua este mai lipicioasă de la băutura vărsată, iar mirosul de bere emană din pereți. Charlie ia un tac de biliard și un suport și începe să adune bilele în centrul mesei de pâslă.

— Cunoști regulile? întreabă el, uitându-se la mine în timp ce se apleacă pe suprafața verde.

— Unul dintre noi e cu bilele sparte și celălalt cu bilele pline? zic.

Ia cubul de cretă albastră de pe marginea mesei și îl trece peste vârful tacului.

— Vrei să începi tu?

— O să mă înveți, nu-i așa?

Încerc să par nevinovată, să arăt ca Libby care bate din gene.

Charlie se uită fix la mine.

— Chiar mă întreb ce crezi că face fața ta acum, Stephens.

Mijesc ochii; el și-i mijește exagerat pe ai lui ca răspuns.

— De ce îți pasă de ce sunt aici? întreb.

— Curiozitate morbidă. De ce îți pasă de ziua mea proastă?

— Întotdeauna este util să cunoști slăbiciunile adversarului tău.

Îmi întinde tacul.

— Tu prima.

Iau bățul, îl las pe marginea mesei și mă uit peste umăr.

— Nu vine acum partea în care ar trebui să mă cuprinzi cu brațele și să-mi arăți cum se face?

Buzele i se curbează într-un rânjet.

— Asta depinde. Ai vreo armă?

— Cel mai ascuțit lucru de pe mine sunt dinții mei.

Îmi iau poziția cu tacul, ținându-l de parcă nu numai că nu am mai jucat biliard până acum, dar este foarte posibil să îmi fi descoperit abia acum propriile mâini.

Mirosul lui Charlie – cald și neașteptat de familiar – îmi invadează