gândesc că acest lucru vă dă o idee despre ce va urma.
Deschid documentul atașat, intitulat Frigida 1.0. Începe cu „Capitolul 1”. Întotdeauna un semn bun că un autor nu s-a transformat în Jack Torrance din Shining, încuiat cu mașina de scris în hotelul Overlook.
Rezist tentației de a derula până la sfârșit, un tic pe care îl am încă de când eram copil, când mi-am dat seama că sunt prea multe cărți pe lume și nu am suficient timp să le citesc. Întotdeauna am folosit această
metodă ca pe un test cu turnesol pentru a ști dacă vreau să citesc o carte sau nu, dar având în vedere că este vorba de lucrarea unui client, o voi citi integral, indiferent de situație.
Așa că îmi arunc privirea peste primul rând, iar acesta mă lovește ca un pumn în stomac.
„I se spunea Rechinul.”
— Ce mama dracului? zic.
Un bărbat mai în vârstă de la capătul barului ridică brusc capul din supa lui apoasă și se încruntă.
— Îmi pare rău, mormăi eu și îmi îndrept din nou privirea spre ecran.
I se spunea Rechinul, dar pe ea nu o deranja. Numele i se potrivea. În primulrând, rechinii nu puteau înota decât înainte. De regulă, Nadine Winters nu seuita niciodată înapoi. Viața ei era guvernată de reguli, multe dintre ele avândrolul de a-i ușura conștiința. Dacă s-ar fi uitat înapoi, ar fi văzut urmele desânge. Mergând înainte, nu se putea gândi decât la foame.
Iar Nadine Winters era înfometată.
Pentru o clipă chiar sper să descopăr că Nadine Winters este un rechin la propriu. Că Dusty a scris povestea animalului vorbitor din coșmarurile lui Charlie Lastra.
Dar, patru rânduri mai jos, un cuvânt iese în evidență ca și cum, în loc de Times New Roman, ar fi scris cu fontul de sânge scurs de la „Curl Up N Dye”.
AGENTĂ.
Personajul principal al lui Dusty, Rechinul, este o agentă. Mă întorc la cuvântul de dinaintea lui. „Film.”
„Agentă pentru actori de film.” Nu agentă literară. Diferențierea nu face nimic pentru a-mi dezlega nodul din piept, sau pentru a liniști iureșul de sânge din urechi.
Spre deosebire de mine, Nadine Winters are părul negru ca cerneala și bretonul tăiat drept. La fel ca mine, nu renunță la tocuri decât atunci când face sport.
Spre deosebire de mine, ea face Krav Maga în fiecare dimineață, în loc de cursuri virtuale pe Peloton.
Ca și mine, comandă o salată cu brânză de capră de fiecare dată când mănâncă în oraș cu un client și bea un gin martini – niciodată mai mult de unul. Urăște să nu controleze situația.
Ca și mine, nu iese niciodată din casă fără să se machieze și își face manichiura de două ori pe lună.
Ca și mine, doarme cu telefonul lângă pat, cu sunetul dat la volum maxim.
Ca și mine, uită adesea să salute la începutul conversațiilor și sare peste urările de despărțire la sfârșit.
Ca și mine, are bani, dar nu îi place să-i cheltuiască și preferă să
caute prin Net-A-Porter, umplându-și coșul de cumpărături ore întregi, ca pe urmă să lase totul așa până când stocul se epuizează.
Nadine nu se bucura de mai nimic, scrie Dusty. Bucuria era dincolo de scopul vieții. Din câte își dădea seama, scopul era să rămână în viață, iar asta presupunea bani și instinct de supraviețuire.
Fața îmi arde tot mai tare cu fiecare pagină.
Capitolul se termină cu Nadine intrând în birou chiar la timp pentru a-i vedea pe cei doi asistenți ai ei sărbătorind ceva cu entuziasm. Cu o privire tăioasă, ea spune: „Ce e?”
Asistenta ei anunță că este însărcinată.
Nadine zâmbește ca un rechin ce este, o felicită, apoi se duce în biroul ei, unde începe să se gândească la toate motivele pentru care ar trebui să o concedieze pe Stacey, asistenta însărcinată. Ea nu este de acord cu distracțiile, iar sarcina exact asta este.
Nadine nu se abate de la planuri. Nu face excepții de la reguli. Își trăiește viața după un cod strict și nu este loc pentru nimeni care nu-l respectă.
Pe scurt, este un robot care lovește cățeii, urăște pisicile și este
interesată doar de bani. (Lovirea cățeilor este implicită, dar mai dați-i câteva capitole și ar putea deveni canon.)
De îndată ce termin de citit, o iau de la capăt, încercând să mă
conving că Nadine – o femeie care o face pe Miranda Priestly să pară
Albă ca Zăpada – nu sunt eu.
A treia citire este cea mai rea dintre toate. Pentru că atunci accept că
este bună.
Un capitol, zece pagini, dar funcționează.
Mă ridic amețită și mă îndrept spre colțul întunecat unde se află
toaletele, recitind în timp ce merg. Am nevoie de Libby acum. Am nevoie de cineva care mă cunoaște, care mă iubește, care să-mi spună că totul este greșit.
