— Era sora mea, Libby, am spus. Ignoră tot ce spune. E mereu excitată când e însărcinată. Adică mai mereu.
Sprâncenele lui (cu adevărat miraculoase) se ridică, privirea lui cu pleoape grele se îndreaptă spre mine.
— Sunt... atât de multe de deslușit în această propoziție.
— Și atât de puțin timp. Mușc din burgerul meu doar ca să mă
concentrez pe altceva decât pe fața lui. Ar trebui să mă întorc la ea.
— Așa că nu mai e timp pentru berea aia.
O spune ca pe o provocare, de parcă aș fi știut. Sprâncenele îi sunt arcuite, cea mai mică fărâmă de zâmbet ascunzându-se într-un colț al gurii. Cumva, asta nu-i stinge complet bosumflarea. Doar o face să
devină mai interesantă.
Barmanița se întoarce cu sticlele noastre de bere aburite, iar Charlie îi mulțumește. Pentru prima dată, îi văd zâmbetul uluitor de incandescent.
— Bineînțeles, spune ea. Dacă ai nevoie de ceva, trebuie doar să-mi spui.
În timp ce ea se întoarce, Charlie se răsucește cu fața spre mine,
luând o înghițitură lungă.
— De ce primești tu zâmbete? întreb. Sunt o femeie care lasă bacșiș
de treizeci de procente minimum.
— Da, ei bine, ar trebui să fii aproape de căsătorie cu ea și să vezi dacă asta te ajută, răspunde el, lăsându-mă atât de uimită încât am rămas din nou cu gura căscată.
— Apropo de propoziții cu multe de deslușit.
— Știu că ești o femeie ocupată, spune el. Te las să te întorci la ascuțitul cuțitelor și la organizarea dulapului cu otravă, Nadine Winters.
Spune totul atât de uniform, încât e ușor să nu înțelegi gluma. Dar, de data aceasta, nota inconfundabilă de mângâiere din vocea lui mă
copleșește până când mă simt ca un câine care tânjește după atingerea stăpânului, cu botul în sus.
— În primul rând, spun eu, este o cămară, nu un dulap. Și în al doilea rând, berea este deja aici și suntem după orele de lucru, așa că aș
putea la fel de bine să o beau.
Pentru că eu nu sunt Nadine Winters. Îmi iau sticla și trag o dușcă, simțind ochii de bufniță ai lui Charlie ațintiți asupra mea.
— E super, nu? spune el.
Pentru prima dată, lasă să i se simtă un pic de emoție în voce. Ochii îi sclipesc de parcă un fulger tocmai i-a trecut prin interiorul craniului.
— Dacă îți place gustul de pipi de pisică și benzină.
— Capitolul, Nora.
Strâng din dinți și dau din cap.
Din câte am văzut, sprâncenele lui Charlie au trei moduri de a fi: meditativ, încruntat și care arată fie îngrijorare, fie confuzie. Asta e ceea ce fac acum.
— Dar tot ești supărată din cauza asta.
— Supărată? strig. Doar pentru că cea mai veche clientă a mea crede că aș concedia o persoană care rămâne însărcinată? Ce aiureală!
Charlie își înghesuie un picior pe treapta scăunelului, iar genunchiul lui se lovește de al meu.
— Nu crede asta.
Își dă capul pe spate și mai ia o dușcă. O picătură de bere i se strecoară pe gât și, pentru o clipă, sunt hipnotizată, urmărind cum își croiește drum spre gulerul cămășii.
— Și chiar dacă ar crede, spune Charlie, asta nu înseamnă că este adevărat.
— Dacă scrie o carte întreagă despre asta, spun eu, ar putea face ca și alte persoane să creadă că este adevărat.
— Cui îi pasa?
— Omului de față. Arăt spre pieptul meu. Persoanei care are nevoie de oameni care să lucreze cu ea pentru a avea o slujbă.
— De cât timp o reprezinți pe Dusty? întreabă el.
— De șapte ani.
— Nu ar fi lucrat cu tine, după șapte ani, dacă nu ai fi fost o agentă
