— Vrei să-mi spui, zice Charlie, că, din momentul în care ai coborât din avion, nu ți-a fost dor să te întorci la New York? Nu te-ai simțit ca și
cum ai fi un astronaut în spațiu, în timp ce lumea se învârte cu o viteză
normală, iar până te vei întoarce, vei fi ratat toată viața ta? Ca și cum New Yorkul nu va avea niciodată nevoie de tine așa cum ai tu nevoie de el?
„Exact”, îmi zic, uimită pentru a patruzeci și cincea oară în tot atâtea minute.
Îmi netezesc părul, de parcă aș putea să îmi pun la loc orice secret expus.
— De fapt, ultimele două zile au fost o pauză revigorantă fată de toți literații din New York, morocănoși și monocromatici.
Capul lui Charlie se înclină, cu pleoapele grele.
— Știi că ți se întâmplă asta?
— Ce anume? întreb.
Degetele lui îmi ating colțul drept al gurii.
— Aici, și se formează o gropiță când minți.
Îi plesnesc mâna în aer, dar nu înainte ca tot sângele din corpul meu să se grăbească să-i întâlnească vârful degetelor.
— Asta nu e gropița mincinoasă, mint eu. Este gropița enervată.
— În acest sens, spune el sec, ce zici de o partidă de poker pe mize mari?
— Bine! Mai iau o gură de bere. Este gropița mincinoasă. Taie-mă, omoară-mă, mi-e dor de New York, iar aici e prea liniște ca să pot dormi și sunt foarte dezamăgită de faptul că magazinul general este de fapt o casă de amanet. Asta ai vrut să auzi, Charlie? Că vacanța mea nu a început sub auspicii bune?
— Sunt întotdeauna adeptul adevărului, spune el.
— Nimeni nu este întotdeauna adeptul adevărului, spun eu. Uneori, adevărul e nașpa.
— Întotdeauna este mai bine să știi adevărul de la început decât să fii indus în eroare.
— Ar mai fi ceva de spus despre amabilitățile sociale.
— Aha. El dă din cap, cu ochii strălucind în cunoștință de cauză. De exemplu, să aștepți până după prânz ca să-i spui cuiva că urăști cartea clientului său?
— Nu mureai dacă așteptai, spun eu.
— Ba poate că muream, spune el. După cum am învățat de la
bătrânul Whittaker, secretele pot fi toxice.
Mă îndrept când îmi vine ceva în minte.
— De aceea ai urât-o. Pentru că ești de aici.
Acum se fâțâie stânjenit. Am găsit o slăbiciune; am văzut prin unul dintre straturile exterioare ale lui Charlie Lastra, iar balanța se înclină
foarte ușor în favoarea mea.
Sunt o mare fană... mare de tot.
— Să încerc să ghicesc, am zis și mi-am scos buza de jos în afară.
Amintiri urâte.
— Sau poate, mormăie el, aplecându-se, are legătură cu faptul că
Dusty Fielding nici măcar nu a căutat pe Google Sunshine Falls în ultimii douăzeci de ani, darămite să-l fi vizitat.
Desigur, are dreptate, dar în timp ce-i studiez rigiditatea iritabilă a maxilarului și forma ciudat de senzuală, deși remarcabil de severă, a buzelor sale, știu că zâmbetul meu devine tăios. Pentru că văd jumătatea de adevăr din cuvintele lui. Și eu pot să-l citesc pe el, și mă simt ca și cum aș fi descoperit o superputere latentă.
— Haide, Charlie, îl îndemn eu. Credeam că ai fost întotdeauna adeptul adevărului. Lasă-l să iasă la iveală.
Se încruntă (încă e bosumflat, deci încrunflat?).
— Deci nu sunt cel mai mare fan al acestui loc.
— Uaaaau, îl îngân eu. În tot acest timp am crezut că urăști cartea, dar, de fapt, aveai doar un secret profund și întunecat care te-a făcut să te închizi în fata iubirii, a bucuriei și a râsului si... o, Doamne, tu ești bătrânul Whittaker!
— Bine, maestro! Charlie îmi smulge din mână sticla de bere cu care gesticulasem, așezând-o în siguranță pe bar. Calmează-te. Doar că nu mi-au plăcut niciodată narațiunile alea cu „totul e mai bine în orașele mici”. Cel mai întunecat secret al meu este că am crezut în Moș Crăciun până la doisprezece ani.
— Spui asta de parcă nu ar fi un material pentru șantaj incredibil.
— Distrugere reciprocă asigurată. Îmi atinge telefonul, o aluzie la documentul Frigida. Eu doar echilibrez balanța după aceste pagini.
