răspunde el. Dar, mai important, Nora, nu crezi că judeci prea aspru acest personaj? Sunt zece pagini.

Semnez mesajul, apăs pe „Trimite” și mă întorc spre el, iar genunchii mei se blochează între ai lui.

— Pentru că, după cum știm cu toții, recenzorii sunt în mod notoriu amabili cu personajele feminine.

— Ei bine, mie îmi place. Cui dracu’ îi pasă dacă și altora le place, atâta timp cât vor să citească despre ea?

— Oamenii încetinesc pentru a se holba la epavele de mașini accidentate, Charlie. Mă faci epavă?

— Nu mă refer deloc la tine, spune el. Vorbesc despre Nadine Winters. Dragostea mea fictivă.

O senzație ca un Slinky fierbinte mă cuprinde.

— Ești mare fan de păr negru precum cerneala și Krav Maga, nu-i așa?

Charlie se aplecă spre mine, cu fața serioasă și vocea joasă.

— E vorba mai degrabă de sângele care-i curge din colți.

Nu sunt sigură cum să-i răspund. Nu pentru că e scârbos, ci pentru că sunt destul de sigură că face o referire la ideea de rechin, iar asta pare periculos de aproape de a flirta.

Și cu siguranță nu ar trebui să flirtez cu el. Din câte știu eu, are o parteneră – sau o cameră de păpuși – și apoi mai este și faptul că

industria editorială este ca o baltă mică, iar o mișcare greșită ar putea să o polueze cu ușurință.

Doamne, chiar și dialogul meu intern sună a Nadine. Îmi dreg glasul, iau o înghițitură de bere și mă forțez să nu mă gândesc prea mult la felul în care sunt așezată între coapsele lui sau la felul în care ochii mei continuă să se oprească la acel pliu de sub buza lui. Nu am nevoie să mă

gândesc prea mult. Nu am nevoie să dețin controlul total.

— Spune-mi despre acest loc, spun. Ce este interesant aici?

— Îți place iarba? mă întreabă Charlie.

— Sunt o mare fană.

— Avem o mulțime.

— Ce altceva? întreb.

— Am ajuns pe o listă BuzzFeed cu „Top 10 restaurante cu cele mai respingătoare nume din America”.

— Văzut. Fac semn cu mâna spre împrejurimile noastre generale.

Bifat.

Își înclină bărbia spre mine.

— Tu să-mi spui, Nora. Crezi că acest loc este interesant?

— Cu siguranță este... Caut cuvântul. Liniștit.

Râde, un sunet răgușit, gutural, un sunet care își are locul într-un bar înghesuit din Brooklyn, luminile străzii de dincolo de fereastra plină de ploaie nuanțându-i cu roșu pielea aurie. Nu aici.

— Este o întrebare? spune el.

— Este liniștit, spun mai încrezătoare.

— Deci nu-ți place că e „liniștit”, zâmbește el, deși rămâne bosumflat. Zâmbumflat. Ai prefera să fii într-un loc gălăgios și aglomerat, unde simpla existență pare o competiție.

Întotdeauna m-am considerat o persoană introvertită, dar adevărul este că sunt obișnuită să am oameni în jurul meu. Te adaptezi să trăiești viața cu un public constant. Devine reconfortant.

Mama obișnuia să spună că a devenit newyorkeză în ziua în care a plâns fără rușine în metrou. A fost eliminată în runda finală a unei audiții, iar o bătrână care stătea vizavi în vagonul de metrou i-a întins o batistă fără să-și ridice măcar privirea din carte.

Felul în care mintea mea se întoarce la New York pare să-i confirme punctul de vedere. Încă o dată, sunt neliniștită de sentimentul că Charlie Lastra vede chiar și prin straturile mele exterioare atent presate.

— Sunt perfect mulțumită cu liniștea și pacea, insist.

— Poate. Charlie se răsucește pentru a-și lua berea, din mișcare apăsându-și genunchiul de al meu doar cât să mai ia o înghițitură înainte de a se întoarce cu fața la mine. Sau poate, Nora Stephens, pot să te citesc ca pe o carte.

Pufnesc.

— Pentru că ești atât de plin de inteligență socială.

— Pentru că ești ca mine.

Un impuls electric răsare din locul în care genunchiul lui îl atinge pe al meu.

— Nu semănăm deloc.