grozavă.

— Știu că sunt o agentă grozavă.

Nu asta e problema. Problema este că sunt jenată, rușinată și puțin rănită. Pentru că, după cum se pare, chiar am sentimente.

— E în regulă. Sunt bine, continui.

Charlie mă studiază.

— Sunt bine! repet.

— Clar!

— Acum râzi, dar...

— Nu râd, intervine el. Când am râs eu?

— Bună observație. Sunt sigură că nu s-a întâmplat niciodată. Dar așteaptă până când unul dintre autorii tăi va scrie o carte despre un nemernic de editor cu ochi de chihlimbar.

— Ochi de chihlimbar? spune el.

— Am observat că nu ai pus la îndoială partea cu „nemernicul” din propoziția asta, spun și mai trag o dușcă.

E clar că iar nu mai am nici o reținere, dar măcar asta e o dovadă că

nu sunt eu femeia din acele pagini.

— M-am obișnuit ca oamenii să mă considere un nemernic, spune el cu rigiditate. Sunt mai puțin obișnuit să-mi descrie ochii ca fiind „de chihlimbar”.

— Asta e culoarea lor, spun eu. Este o prezentare obiectivă. Nu-ți fac complimente.

— În acest caz, mă voi abține să mă simt flatat. Ce culoare sunt ai tăi?

Se apleacă spre mine fără nici o urmă de jenă, ci doar de curiozitate, și respirația lui caldă adie pe maxilarul meu. Cam atunci îmi dau seama

că mi se pare sexy.

Adică știu că mi s-a părut că e sexy în Mug + Shot când credeam că e altcineva, dar acum îmi dau seama că el – Charlie Lastra personal, nu doar cineva care arată ca el – e sexy.

Mai iau o înghițitură.

— Roșii.

— Chiar scoate în evidență culoarea cozii tale bifurcate și a coarnelor.

— Ești prea drăgălaș.

— Asta, spune el, este ceva de care nu am fost niciodată acuzat.

— Nu-mi vine să cred!

Își arcuiește o sprânceană, iar inelul auriu ca mierea din jurul pupilelor sale ca niște găuri negre scânteiază.

— Și sunt sigur că oamenii fac coadă ca să recite sonete despre drăgălășenia ta.

Pufnesc.

— Sora mea este cea mai drăgălașă. Dacă face pipi afară, din el răsar grădini de flori.

— Știi, spune el, poate că Sunshine Falls nu este un oraș mare, dar ar trebui să-i spui surorii tale că avem instalații sanitare în interior. Cam singurul lucru pe care Dusty l-a descris corect.

— Fir-ar!

Îmi iau telefonul. Dusty. E vulnerabilă, iar ea e obișnuită ca eu să fiu sută la sută accesibilă. Indiferent dacă această carte mă prezintă drept contesa Bathory sau nu, îi sunt datoare să îmi fac treaba. Încep să scriu un răspuns, folosind un exces necaracteristic de semne de exclamație.

Charlie își verifică ceasul.

— Ora nouă, în vacanță, într-un bar, și tu încă lucrezi. Nadine Winters ar fi mândră.

— Uite cine vorbește, spun eu. Se întâmplă să știu că pe contul tău de e-mail de la Editura Loggia a fost multă acțiune săptămâna aceasta.

— Da, dar nu am nici o problemă cu Nadine Winters, spune el. De fapt, o găsesc fascinantă.

Ochii mei se opresc pe cuvântul pe care îl scriu.

— Da? Ce e atât de interesant la un sociopat?

— Patricia Highsmith ar putea avea ceva de spus despre asta,