Nu mi se întâmplă prea des să fiu redusă la tăcere.

Acum, însă, mă holbez, tăcută și uimită, la cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată.

Păr blond auriu, maxilar pătrat și o barbă care reușește să fie aspră

fără să pară indisciplinată. E musculos – cuvântul îmi vine în minte pe loc, iscat de o viață întreagă de citit peste umărul mamei din vechile romane Harlequin – cămașa (de flanelă) i se aranjează pe corp, cu mânecile suflecate pe antebrațele bronzate.

Cu un zâmbet timid, se dă la o parte și îmi ține ușa. Ar trebui să spun ceva.

Orice.

„O, nu, e vina mea! Eram în drum.”

M-aș mulțumi chiar și cu un „Bună ziua, bunule domn”, strangulat.

Din păcate, nu se întâmplă nimic din toate astea, așa că îmi revin, forțez un zâmbet și mă strecor pe ușă pe lângă el, sperând să arăt ca și cum aș ști unde mă aflu și că am venit aici intenționat.

Niciodată nu am iubit romanele de dragoste din orașele mici ale mamei, așa cum le iubește Libby, dar m-am bucurat de suficiente, încât nu ar trebui să mă surprindă că următorul meu gând este: „Omul miroase a copaci veșnic verzi și a ploaie iminentă”.

Doar că ar trebui să fiu surprinsă, pentru că bărbații nu miros așa.

Miros a transpirație, a săpun sau a prea multă apă de colonie.

Dar acest bărbat este mitic, protagonistul mult prea strălucitor al unei comedii romantice care te face să strigi: NICI UN FERMIER NU ARE

PĂTRĂȚELE DIN ASTEA!

Și îmi zâmbește.

Așa se întâmplă? Alegi un oraș mic, te plimbi, întâlnești un străin incredibil de arătos? Foștii mei aveau dreptate?

Zâmbetul i se adâncește (cu gropițe în ambii obraji; desigur) în timp ce dă din cap și eliberează ușa.

Apoi mă uit pe fereastră la el cum se îndepărtează, cu inima

zbârnâind ca un laptop supraîncălzit.

Când stelele din ochii mei se sting, constat că nu mă găsesc în vârful muntelui Olimp, ci într-o cafenea cu pereți de cărămidă aparentă și podele vechi din lemn, cu mirosul de espresso în aer. În partea din spate, o ușă se deschide spre o terasă. Lumina care pătrunde înăuntru atinge o vitrină de sticlă cu produse de patiserie și sendvișuri învelite în plastic, și practic aud un cor de îngeri cântând.

Mă așez la coadă și mă uit la mulțime, un amestec de tipi la modă, pasionați de sport, în sandale de drumeție cu barete și oameni în blugi uzați și șepci cu plasă la spate. Totuși, în fruntea cozii se află un alt bărbat arătos.

Doi în prima mea oră aici. Un raport excepțional.

Nu este la fel de izbitor ca Adonisul care ținea ușa, dar arată bine în felul unui simplu muritor, cu părul aspru și negru și o eleganță suplă.

Este cam de înălțimea mea, poate cu câțiva milimetri mai înalt sau mai scund, îmbrăcat într-un hanorac negru cu mânecile suflecate și pantaloni kaki cu pantofi negri pe care nu am de ales decât să-i descriu ca fiind sexy. Îi pot vedea fața doar din profil, dar este un profil frumos. Buze pline, bărbie ușor proeminentă, nas ascuțit, sprâncene la jumătatea distanței dintre Cary Grant și Groucho Marx.

De fapt, seamănă cu Charlie Lastra. Adică seamănă mult cu el.

Bărbatul aruncă o privire spre vitrină, iar gândul îmi trece prin creier ca o salvă de rachete: „El e. El e. El e”.

Stomacul meu se simte de parcă cineva l-a legat de o cărămidă și l-a aruncat peste un pod.

Nu se poate. E destul de ciudat că eu sunt aici, nu se poate ca și el să

fie.

Și totuși.

Cu cât îl studiez mai mult timp, cu atât sunt mai nesigură. Ca atunci când crezi că ai observat o celebritate în persoană, dar, cu cât te holbezi mai mult, cu atât mai sigur devii că nu te-ai mai uitat niciodată la nasul lui Matthew Broderick și, din câte îți amintești, s-ar putea să nu aibă nas deloc.

Sau când încerci să desenezi o mașină în timpul unui joc de Pictionary și afli că habar n-ai cum arată mașinile.

Persoana din fața cozii plătește, iar ceilalți înaintează. Mă feresc,

ascunzându-mă în partea cealaltă a unui raft plin de jocuri de societate.

Dacă este într-adevăr Charlie, ar fi umilitor pentru el să mă vadă

ascunzându-mă aici – ca și cum ai vedea-o pe cea mai încuiată profesoară

în fața unui club doar pentru adolescenți în timp ce poartă un top și un inel fals în buric (nu că aș fi avut această experiență [am avut-o]) – dar dacă nu este, pot să termin cu ușurință cu subiectul. Poate.

Îmi scot telefonul și deschid aplicația de e-mail, căutându-i numele.

În afară de primul nostru schimb aprins de e-mailuri, mai există doar un singur mesaj recent de la el, e-mailul în masă pe care l-a trimis cu noile sale informații de contact atunci când s-a mutat de la Wharton House pentru a deveni redactor-șef la Loggia acum șase luni. Trimit un e-mail rapid la noua adresă.

Charlie,

un nou MS în lucru. Încerc să-mi amintesc: ce părere ai despre animalele vorbitoare?

Nora

Nu mă aștept ca un răspuns automat că nu este la birou să detalieze unde călătorește, sau în ce cafenea se va afla exact, dar cel puțin voi ști dacă este plecat de la serviciu.

Dar telefonul meu nu bipăie ca pentru un răspuns automat.

Mă uit în jurul raftului. Bărbatul care ar putea fi sau nu inamicul meu profesional își scoate telefonul din buzunar, cu capul plecat și buzele subțiate care nu spun că ar fi impresionat. Doar că buzele lui sunt prea pline, așa că, practic, se bosumflă. Tastează un minut, apoi își pune telefonul deoparte.

Un fior sincer îmi alunecă pe șira spinării când îmi bâzâie telefonul în mână.

„Este o coincidență.” Trebuie să fie. Am deschis răspunsul.

Nora,

sunt îngrozit.

Charlie