Șoferul nostru de taxi arată ca Moș Crăciun, până la tricoul roșu și bretelele care îi susțin blugii decolorați. Dar conduce ca taximetristul fumător de trabuc din filmul lui Bill Murray, Poveste trăsnită de Crăciun.
Libby continuă să scape mici scâncete când el ia câte un viraj prea repede, iar la un moment dat, o surprind șoptind promisiuni de siguranță către propria burtă.
— Sunshine Falls, nu-i așa? întreabă șoferul.
Trebuie să strige, pentru că a luat decizia unilaterală de a coborî toate cele patru geamuri. Părul îmi flutură atât de violent pe față încât
abia îi pot vedea ochii apoși în oglinda retrovizoare când îmi ridic privirea din telefon.
Până când am coborât și ne-am recuperat bagajele – o oră întreagă, în ciuda faptului că zborul nostru a fost singurul sosit în acest aeroport micuț – numărul de mesaje din căsuța mea de e-mail s-a dublat. Parcă
tocmai m-am întors de pe o insulă pustie după opt săptămâni.
Nimic nu face ca o gașcă de autori deja nevrotici să atingă culmea nevrozei precum sezonul anual de încetinire a activității editoriale.
Fiecare răspuns întârziat pe care îl primesc pare să declanșeze o avalanșă
de MĂ URĂȘTE REDACTORUL?????? MĂ URĂȘTI? TOATĂ LUMEA MĂ URĂȘTE?
— Da! îi strig înapoi șoferului nostru.
Libby are acum capul între genunchi.
— Trebuie să aveți familie în oraș, strigă el peste vânt.
Poate că e vorba de newyorkeza din mine, sau poate pentru că sunt femeie, dar... Nu am de gând să anunț că nu cunoaștem pe nimeni aici, așa că spun doar:
— Ce te face să spui asta?
— De ce altceva ați fi venit aici?
Râde, tăind o curbă. Când încetinim și apoi oprim câteva minute mai târziu, abia mă abțin să nu izbucnesc în aplauze de parcă m-aș afla la bordul unui avion care tocmai a efectuat o aterizare de urgență.
Libby se așază amețită, netezindu-și părul strălucitor (care, în mod miraculos, nu e încurcat).
— Unde... unde suntem? întreb, uitându-mă în jur.
De o parte și de alta a drumului îngust de pământ nu există decât iarbă ciufulită, albită de soare. În față, acesta se termină brusc și o pajiște urcă pe o pantă plină de buchețele de flori sălbatice, galbene și mov. O
fundătură.
Ceea ce naște întrebarea: suntem pe cale să fim ucise?
Șoferul scoate capul pe geam pentru a privi în susul pantei.
— Goode’s Lily Cottage, chiar peste dealul acela.
Și eu, și Libby ne aplecăm capetele, încercând să ne uităm mai bine.
La jumătatea dealului, o scară apare de nicăieri. Poate că „scară” este un cuvânt prea generos. Scânduri care întăresc malul taie în coasta ierboasă
a dealului o cărare în trepte.
Libby face o grimasă.
— Pe site scria că nu este accesibil pentru scaune cu rotile.
— Zicea cumva și că vom avea nevoie de un telescaun?
Moș Crăciun a coborât deja din mașină ca să ne scoată bagajele din portbagaj. Mă extrag după el, în lumina strălucitoare a soarelui, căldura făcând ca uniforma mea neagră de călătorie să fie sufocant de groasă.
Acolo unde se termină drumul de pământ, se află o cutie poștală neagră, cu numele Goode’s Lily Cottage pictat în alb și caractere înflorate.
— Nu există o altă cale? întreb. Un drum care să meargă până sus?
Sora mea...
Jur că Libby trage aer în piept, încercând să pară cât mai puțin gravidă posibil.
— Mă simt bine, insistă ea.
Mă gândesc pentru scurt timp să indic pantofii mei din piele de căprioară cu tocurile de zece centimetri, dar nu vreau să dau universului satisfacția de a se concentra asupra clișeului.
— Mă tem că nu pot să vă duc mai aproape de atât, răspunde el în timp ce se urcă înapoi în mașină. La vreo câțiva kilometri în spate este casa lui Sally. E al doilea drum ca apropiere, dar e mult mai departe. Își scoate cartea de vizită pe geam. Dacă mai ai nevoie de șofer, folosește numărul ăsta.
Libby acceptă bucata de hârtie și, peste umărul ei, citesc: „Hardy Weatherbee, servicii de taxi și tururi neoficiale O dată-n viața. Hohotul ei de râs se pierde sub vuietul mașinii lui Hardy Weatherbee care dă înapoi pe șosea ca un liliac zburătăcit din iad.
— Așaaa. Tresare, încovoindu-si umerii. Poate ar trebui să te descalți?
