* *

      Este greu, daca nu chiar imposibil, sa determini limita raţională a dorinţelor noastre de înavuţire. Mulţumirea fiecăruia deriva din raportul dintre avuţie şi dorinţa de a avea. Avuţia, în ea însăşi, este tot atât de lipsita de sens, ca şi împărţitorul unei fracţii ordinare fara de împărţit.

      A micşora pretenţiile raportându-le la mijloace este cel mai sigur drum pentru a evita nefericirea.

      Discrepanta dintre proiectele mari şi modalitatea de realizare a acestora duce adesea la o deviaţie de la normal.

      Presupunând ca atât proiectele, cât şi mijloacele de realizare sunt la îndemâna celui care le concepe, el va trebui sa ia în calcul factorul timp, întâmplarea, uzura fizica şi morala, nu numai a proiectului, dar şi a realizatorului.

      Uneori, o singura viaţă nu-l de ajuns pentru un proiect; el va fi dus mai departe sau îngropat de urmaşi, odată cu creatorul sau, care oricum nu se poate bucura de un lucru neterminat.

      Apoi, piedicile de tot felul, chiar daca nu-l descumpănesc pe cel care de dragul scopului reuşeşte sa le înfrângă, acestea ajung să-l uzeze în timp, micşorându-l rezistenta nervoasa.

      Mai intervine timpul, cu schimbările sale. De aceea, un lucru odată realizat poate apărea ca inutil.

      Concluzia? Bogăţia câştigată cu atâtea greutăţi şi pericole este lăsată altora sa se bucure de ea.

      Caci avuţia este ca apa sărată: cu cât bei cu-atât ţi-e mai este. La fel este şi gloria.

      *

      * *

      O imputare frecventa adusa oamenilor este că-şi îndreaptă dorinţele spre câştigul bănesc. Este firesc, aproape de neînlăturat, sa iubeşti acesta nestatornica putere, care poate în orice moment sa ia forma dorinţelor şi nevoilor noastre.

      Alimentele nu au preţ decât în ochii flamandului; medicamentele sunt pentru bonav ca apa vie, o blana e buna iarna, iar o femeie cât eşti tânăr. Toate acestea sunt bunuri relative. Numai banii sunt un bun absolut, pentru ca prin intermediul lor îţi poţi procura oricare din aceste bunuri.

      Banii de care dispune cineva trebuie sa fie un scut împotriva unor posibile neajunsuri, nu o înlesnire şi cu atât mai putin o obligaţie.

      Se ştie ca cei care-s legaţi de mizerie se tem mai putin de ea şi sunt în mod paradoxal mai risipitori decât cei care cunosc sărăcia din auzite.

      S-ar putea crede ca nevoia nu este atât de teribila pe cât se pare. Adevărul este ca pentru omul născut bogat averea e tot atât de necesara ca aerul, caci el nu ştie sa trăiască altfel. Pentru omul sărac, sărăcia este condiţia sa naturala.

      *

      * *

      Păstraţi averea strânsa sau dobândită, caci este un avantaj nepreţuit, fie şi numai pentru a trai uşor, independent, fara nevoia de a munci.

      Aceasta singura favoare a sortii face din noi, oameni născuţi liberi, stăpâni pe puterile şi pe timpul nostru, îndreptăţiţi sa exclamam: „Ziua este a mea”.

      Pentru individul cu o origine obscura, dar cu oarecare talent, a fi sărac este un avantaj, o recomandare reala menita să-l facă util în serviciul public sau privat, caci fiecare tine sa se puna în evidenta prin inferioritatea aproapelui sau.

      Numai omul sărac se închina mult şi des, încovoindu-şi spinarea în fata semenului sau. Numai sărăcia il face sa admire inepţiile, sa laude erorile superiorilor sai. Astfel, cu drept cuvânt a zis Goethe: „Nimeni sa nu se plângă de înjosire, caci ea e puterea”.

      *

      * *

      Preţul onoarei este relativ. Caci opinia altora nu poate avea valoare decât raportata la noi.

      Precum într-un stat civilizat datoram siguranţă şi dreptul de proprietate numai societăţii, avem nevoie de alţii în tot ceea ce întreprindem, avem nevoie de încrederea partenerului pentru a încheia o afacere, tot astfel părerea altora despre noi are un preţ mare, dar care se manifesta indirect.

      Onoarea noastră nu este cunoscuta decât în lumea în care trăim; numai gloria ajunge înaintea noastră, surprinzător de repede.

      Fiecare poate pretinde onoare, dar numai excepţiile îşi merita gloria, renumele, caci gloria se câştigă prin acţiuni deosebite. Drumurile spre glorie sunt doua: calea sufletului sau a mintii. Faptele nobile sunt săvârşite cu inima, în timp ce marile creaţii ale omenirii se săvârşesc cu capul. Fiecare dintre cele doua drumuri are avantajele şi inconvenientele sale. Principala diferenţa este ca faptele lasa în urma lor amintiri care, neconsemnate istoric sau artistic se sting în timp şi sunt date uitării. Dimpotrivă, opera odată creata, exista prin ea însăşi devenind nemuritoare.

      De la Alexandru cel Mare ne-a rămas numai numele, în ce Platon şi Aristotel, Homer şi Horaţiu sunt inca prezenţi, trăiesc şi lucrează prin operele lor.

      Gloria adevărată se maturizează în timp, pe nesimţite, ca un stejar, ieşind încet din sămânţa sa. Gloria efemera seamănă cu iarba, care într-un an creste şi moare. Gloria falsa este buruiana ieşind iute din pământ, dar care tot atât de repede e smulsa pentru a lăsa locul curat.

      Cu cât un om aparţine mai mult posterităţii, cu atât el este mai strain secolului în care a trăit. Omul încoronat de adevărata glorie aparţine umanităţii şi nu poate fi vopsit în culoarea locala. De aceea, se poate întâmpla ca el sa trăiască ignorat de contemporanii sai.

      Prezentul ii stimează mai mult pe cei aserviţi scopurilor sale imediate, omul epocii sale trăieşte şi moare odată cu ea.

      Istoria literaturii şi a artelor abunda în exemple ale unor iluştri creatori ignoraţi sau incorect receptaţi de contemporanii lor, lipsiţi de o viziune superioara, de ansamblu a creaţiei artistice.

      Toate acestea se sprijină, la o ultima analiza, pe faptul ca fiecare nu poate înţelege şi respecta decât ceea ce-l permite inteligenta sa.

      *

      * *

      În timp ce onoarea găseşte întotdeauna jucători corecţi, fiind presupusa fiecăruia pe credit, gloria lupta permanent cu invidia, laurii fiind distribuiţi de un tribunal putin favorabil.

      Onoarea putem şi voim s-o împărtăşim cu fiecare; gloria este împovărătoare pentru cel ce-a câştigat-o şi, în acelaşi timp, se micşorează în clipa în care vrei s-o împarţi cu cineva.

      Gloria este un fel de onoare conceputa diferit de ceea ce se înţelege în mod curent prin aceasta noţiune, de care grecii, romanii, indienii, chinezii sau arabii nici măcar nu aveau idee. Gloria a luat naştere în Evul Mediu, fiind răspândită numai în Europa creştină, într-o mica fracţiune a populaţiei numita înalta societate.

      Acesta este onoarea cavalereasca sau punctul de onoare.

      Punctul de onoare nu e deloc un principiu original şi născut din natura omeneasca.

      Este, bineînţeles, un copil al acelei epoci, în care pumnii erau folosiţi mai des decât mintea şi-n care preoţii înlănţuiseră raţiunea.

      De altfel, se lasa lui Dumnezeu nu numai grija vieţii, ci şi aceea de a judeca. De aceea, judecăţile mai dificile erau hotărâte prin judecata lui Dumnezeu, care consta în lupte nu numai intre cavaleri, dar chiar şi intre burghezi.

      Puterea fizica şi îndemânarea, adică natura animala, erau aşezate pe scaunul judecătorului şi ele hotărau asupra a ceea ce e drept sau nedrept.

      Se mai afla şi azi oameni care trăiesc după acest principiu al onoarei şi care nu sunt în general cei mai instruiţi sau raţionali.

      *

      * *

      O bucurie debordanta şi o durere prea violenta se întâlnesc, în general, în aceeaşi persoana, caci amândouă se condiţionează mutual şi sunt cauzate de o mare voiciune a spiritului. Amândouă stările sunt produse nu numai de prezent, dar chiar şi de anticiparea viitorului.

      Fondul oricărei bucurii sau dureri exagerate este o grerseala sau o nebunie. Prin urmare, aceste doua exaltări ale sentimentului pot fi înlăturate prin gândire.