Îţi pierzi mai uşor un prieten dându-l bani decât daca nu-l dai. Acela care nu-l recunoaşte pe drac decât după coarnele sale, ori pe nebun după clopoţei, va fi adesea sub biciul lor.

      Oamenii sunt ca luna şi cocoşaţii: nu-şi arata decât o fata; ei au darul înnăscut de a-şi folosi fizionomia ca pe o masca, exprimând ceea ce le este util în acel moment.

      *

      * *

      A ierta, a uita înseamnă a arunca pe fereastra o experienta căpătată cu mare strădanie.

      Precum cineva poarta greutatea propriului corp, fara a o simţi sau fara a-l fi străină, tot astfel nu ne deranjează copiii noştri, ci numai ai altora. De aceea, fiecare are în aproapele sau o oglinda, în care-şi vede propriile defecte, greşeli, vicii, obiceiuri rele. Reacţia este aceea a câinelui care privindu-se în oglinda latra neştiind că-şi atenţionează propria sa imagine.

      *

      * *

      Prin viclenie, minciuna, disimulare, oamenii nu fac decât sa se insele pe ei înşişi.

      Întrebuinţam adesea biletul de hârtie în locul monedei autentice. Demonstraţiile exterioare şi gesturile mimice sunt moneda fara valoare, folosita în locul adevăratei stime şi prietenii. Pe de alta parte, cineva ar putea sa se întrebe daca exista persoane demne de sentimente adevărate. Prietenia sincera presupune un interes cu totul obiectiv util fericirii prietenului, prietenul la rândul sau conformându-se. Prietenia presupune reciprocitate.

      *

      * *

      Pe lumea acesta sunt legături care se sprijină inca pe motive egoiste, dar care, printr-un grăunte de iubire adevărată, sunt transformate şi poarta cu oarecare justeţe numele de prietenie.

      Ele nu sunt, prin urmare, mai presus de legăturile obişnuite, care sunt în general de aşa natura ca nu le-am mai adresa nici un cuvânt cunoştinţelor noastre, daca le-am auzi vorbind de noi în lipsa.

      Prietenii se numesc sinceri; duşmanii sunt sinceri. De aceea, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, ar trebui sa întrebuinţăm părerea lor ca pe o doctorie amara, dar utila.

      *

      * *

      Perfecţiunea este ruda cu imperfecţiunea, în care ameninţa sa se schimbe. Pe de alta parte, fiecare defect are ruda o calitate. De aceea, confundam adesea la o persoana calităţile cu defectele sau invers. Prudentul trece drept las, economul pare avar, mincinosul pare sincer, risipitorul e libertin, timidul pare a se prezenta cu o nobila încredere în sine însuşi etc.

      *

      * *

      Oamenii care poseda calităţi cu adevărat remarcabile, strălucite, nu se sfiesc să-şi mărturisească greşelile lor, mai ales când sunt raportate tocmai la calităţile recunoscute, conform expresiei lui George Sand: „Fiecare are defectele virtuţilor sale”.

      Dimpotrivă, sunt persoane cumsecade, de caracter, cărora nu li se poate imputa nimic, care nu greşesc niciodată, iar daca greşesc îşi ascund cu grija greşeală, neadmiţând vreo aluzie la ea; acesta pentru ca tot meritul lor consta în suficiente, în strădania lor de a nu greşi, meritul lor fiind lesne diminuat cu fiecare greşeală făcută. Singura lor virtute, singurul lor crez este de a nu greşi.

      Fiecare fata omeneasca este o hieroglifa care merita sa fie descifrata şi al carei alfabet il purtam în noi înşine. Fizionomia spune mai mult decât vorbele. Ea este rezumatul a tot ceea ce gura nu pronunţa, litera iniţială a tot ceea ce va urma în gândirea şi în acţiunile persoanei respective.

      Cuvântul este intrumentul şi reprezentarea gândirii omului, chipul reproduce subconştientul sau.

      De aceea, merita să-l observam pe cei din apropierea noastră, chiar daca nu avem ce sa le spunem.

      Daca fiecare om merita atenţie pentru ca exprima o gândire diferita de natura sa, cu atât mai mult bunătatea merita sa fie contemplata, caci ea traduce în modul cel mai general şi mai înalt reflectarea naturii asupra operei! De aceea, ea subjuga atât de puternic privirea noastră.

      Frumuseţea este o noema generala a naturii; individul nu este decât un corolar al ideii.

      Tacit admitem ca fiecare este ceea ce pare şi e drept sa fie asa. Dificultatea consta în a-l determina pe semenii noştri sa fie ceea ce par a fi; aici este momentul în care şi cel mai exersat greşeşte. Aceasta nu pentru ca chipul minte, cum zice Figaro, ci pentru ca noi nu ştim ce spune.

      Este o adevărată arta sa descifrezi fizionomia cuiva, iar principiile acestei arte nu se învaţă în abstract.

      Prima condiţie este observaţia obiectiva şi aceasta nu-l uşoară. Cea mai mica urma de antipatie sau simpatie, de ura sau speranţă sau simpla influenta personala se interpune, modificând observaţia obiectiva.

      Sunetul unei limbi nu izbeşte decât pe acela care n-o înţelege, sensul comunicării acoperind senzaţia auditiva propriu-zisă. De aceea, figura unui om nu-l poate şoca decât pe acela care nu-l cunoaşte.

      De aceea, prima vedere ne da cea mai curata impresie obiectiva şi prima condiţie în a o descifra.

      Înfăţişarea cuiva ne afectează la prima vedere, ca mirosul când intram undeva, ca gustul atunci când bem sau mâncam.

      Daca e adevărat ca Socrate a zis într-o zi unui tânăr care-l era prezentat spre a-l examina: „Vorbeşte, ca sa te vad”, este de la sine înţeles ca acesta nu se aplica numai la sunet. Voia să-l vadă ochii animindu-l-se, pasiunea expresiei dându-l adevărată imagine a omului, precum şi capacităţile sale intelectuale descoperindu-se în mişcările lui. Dar s-ar putea obiecta uşor: întâi ca însuşirile morale sunt prea ascunse pentru a se descoperi atât de uşor; al doilea, ca în focul discuţiei, dezvoltarea fizionomiei exercita asupra noastră o influenta autentica, menita sa ni-l apropie pe cel care vorbeşte, dar care tulbura propria noastră facultate de a cunoaştere şi reprezentare. Deci, s-ar putea spune mai corect: „Nu vorbi, ca sa te vad”.

      Pentru a prinde adevărata şi temeinica fizionomie a unui om, trebuie să-l observam când e singur, cu el însuşi. Orice societate, orice convorbire ii arunca un reflex strain, în genere, în avantajul sau; acţiunea din jurul sau il ridica peste nivelul sau.

      Acelaşi om, privit în singurătate, adâncit în gândurile sale, copleşit de propriile sale sentimente şi senzaţii, îţi va arata adevărata sa înfăţişare, ceea ce simte şi ceea ce este.

      Cea mai spirituala şi mai înţeleaptă dintre naţiunile europene a dictat o datorie de politeţe ca niciodată sa nu fie întrerupţi arbitrii: aceasta se numeşte „a unsprezecea porunca”. Zgomotul este cea mai neplăcută întrerupere.

      Chiar un zgomot moderat, dar continuu, ma tulbura adesea înainte să-l aud conştient şi simt un fel de greutate în gândire. E ca şi cum mi-ar fi împiedicate picioarele fara sa bag de seama.

      *

      * *

      Mai ales când este bogat, prostia il degradează pe om. Nevoile şi sărăcia il string în chingi pe cel lipsit de mijloace; serviciile sale înlocuiesc ştiinţa şi ii ocupa toată ziua. Dar bogăţii care sunt prosti se aseamănă cu o turma care nu traiesete decât după toanele ei.

      *

      * *

      Când citim, autorul cugeta pentru noi. Reîncepem mersul interior al spiritului sau, ca şcolarul care desenează cu creionul pentru a învăţa sa scrie semnele pe care învăţătorul le-a făcut pe tabla.

      De aici vine teribila uşurare pe care ne-o da lectura, când întrerupe firul propriilor noastre cugetări; mintea noastră este atunci ca o piaţă publica, în care se aduna ideile străine.

      Acela care citeşte toată ziua şi nu se odihneşte decât prin nemişcare, pierde încetul cu încetul facultatea de a gândi prin sine însuşi ca un om care călăreşte mereu şi uita sa mai meargă.

      Acesta este cazul multor învăţaţi, pe care cititul i-a prostit de-a dreptul.

      Herodot povesteşte ca Xerxes a plâns dezastrul armatei sale innecate, observând, în acelaşi timp, ca peste o suta de ani niciunul din oamenii sai n-ar mai fi trăit. Cine ar putea oare sa nu plângă la vederea unor voluminoase cataloage în care toate cărţile, în zece ani, vor fi moarte şi uitate?

      *

      * *