Aceasta singura favoare a sortii face din noi, oameni născuţi liberi, stăpâni pe puterile şi pe timpul nostru, îndreptăţiţi sa exclamam: „Ziua este a mea”.
Pentru individul cu o origine obscura, dar cu oarecare talent, a fi sărac este un avantaj, o recomandare reala menita să-l facă util în serviciul public sau privat, caci fiecare tine sa se puna în evidenta prin inferioritatea aproapelui sau.
Numai omul sărac se închina mult şi des, încovoindu-şi spinarea în fata semenului sau. Numai sărăcia il face sa admire inepţiile, sa laude erorile superiorilor sai. Astfel, cu drept cuvânt a zis Goethe: „Nimeni sa nu se plângă de înjosire, caci ea e puterea”.
*
* *
Preţul onoarei este relativ. Caci opinia altora nu poate avea valoare decât raportata la noi.
Precum într-un stat civilizat datoram siguranţă şi dreptul de proprietate numai societăţii, avem nevoie de alţii în tot ceea ce întreprindem, avem nevoie de încrederea partenerului pentru a încheia o afacere, tot astfel părerea altora despre noi are un preţ mare, dar care se manifesta indirect.
Onoarea noastră nu este cunoscuta decât în lumea în care trăim; numai gloria ajunge înaintea noastră, surprinzător de repede.
Fiecare poate pretinde onoare, dar numai excepţiile îşi merita gloria, renumele, caci gloria se câştigă prin acţiuni deosebite. Drumurile spre glorie sunt doua: calea sufletului sau a mintii. Faptele nobile sunt săvârşite cu inima, în timp ce marile creaţii ale omenirii se săvârşesc cu capul. Fiecare dintre cele doua drumuri are avantajele şi inconvenientele sale. Principala diferenţa este ca faptele lasa în urma lor amintiri care, neconsemnate istoric sau artistic se sting în timp şi sunt date uitării. Dimpotrivă, opera odată creata, exista prin ea însăşi devenind nemuritoare.
De la Alexandru cel Mare ne-a rămas numai numele, în ce Platon şi Aristotel, Homer şi Horaţiu sunt inca prezenţi, trăiesc şi lucrează prin operele lor.
Gloria adevărată se maturizează în timp, pe nesimţite, ca un stejar, ieşind încet din sămânţa sa. Gloria efemera seamănă cu iarba, care într-un an creste şi moare. Gloria falsa este buruiana ieşind iute din pământ, dar care tot atât de repede e smulsa pentru a lăsa locul curat.
Cu cât un om aparţine mai mult posterităţii, cu atât el este mai strain secolului în care a trăit. Omul încoronat de adevărata glorie aparţine umanităţii şi nu poate fi vopsit în culoarea locala. De aceea, se poate întâmpla ca el sa trăiască ignorat de contemporanii sai.
Prezentul ii stimează mai mult pe cei aserviţi scopurilor sale imediate, omul epocii sale trăieşte şi moare odată cu ea.
Istoria literaturii şi a artelor abunda în exemple ale unor iluştri creatori ignoraţi sau incorect receptaţi de contemporanii lor, lipsiţi de o viziune superioara, de ansamblu a creaţiei artistice.
Toate acestea se sprijină, la o ultima analiza, pe faptul ca fiecare nu poate înţelege şi respecta decât ceea ce-l permite inteligenta sa.
*
* *
În timp ce onoarea găseşte întotdeauna jucători corecţi, fiind presupusa fiecăruia pe credit, gloria lupta permanent cu invidia, laurii fiind distribuiţi de un tribunal putin favorabil.
Onoarea putem şi voim s-o împărtăşim cu fiecare; gloria este împovărătoare pentru cel ce-a câştigat-o şi, în acelaşi timp, se micşorează în clipa în care vrei s-o împarţi cu cineva.
Gloria este un fel de onoare conceputa diferit de ceea ce se înţelege în mod curent prin aceasta noţiune, de care grecii, romanii, indienii, chinezii sau arabii nici măcar nu aveau idee. Gloria a luat naştere în Evul Mediu, fiind răspândită numai în Europa creştină, într-o mica fracţiune a populaţiei numita înalta societate.
Acesta este onoarea cavalereasca sau punctul de onoare.
Punctul de onoare nu e deloc un principiu original şi născut din natura omeneasca.
Este, bineînţeles, un copil al acelei epoci, în care pumnii erau folosiţi mai des decât mintea şi-n care preoţii înlănţuiseră raţiunea.
De altfel, se lasa lui Dumnezeu nu numai grija vieţii, ci şi aceea de a judeca. De aceea, judecăţile mai dificile erau hotărâte prin judecata lui Dumnezeu, care consta în lupte nu numai intre cavaleri, dar chiar şi intre burghezi.
Puterea fizica şi îndemânarea, adică natura animala, erau aşezate pe scaunul judecătorului şi ele hotărau asupra a ceea ce e drept sau nedrept.
Se mai afla şi azi oameni care trăiesc după acest principiu al onoarei şi care nu sunt în general cei mai instruiţi sau raţionali.
*
* *
O bucurie debordanta şi o durere prea violenta se întâlnesc, în general, în aceeaşi persoana, caci amândouă se condiţionează mutual şi sunt cauzate de o mare voiciune a spiritului. Amândouă stările sunt produse nu numai de prezent, dar chiar şi de anticiparea viitorului.
Fondul oricărei bucurii sau dureri exagerate este o grerseala sau o nebunie. Prin urmare, aceste doua exaltări ale sentimentului pot fi înlăturate prin gândire.
Starea de euforie se sprijină pe iluzia de a fi găsit în viaţă ceva ce nu se întâlneşte de obicei; adică satisfacerea durabila a dorinţelor tulburătoare şi mereu renăscânde.
*
* *
Este greu şi chiar imposibil sa determini marginile dorinţelor noastre raţionale sub raportul posesiunii. Caci mulţumirea oricăruia consta în raportul dintre pretenţii şi posesie: de aceea, posesia privita singura nu are nici o importanta.
Bunurile pe care un om nu şi le-a dorit niciodată sa le posede nu-l cauzează privaţiuni şi fara ele este cu desăvârşire satisfăcut; pe când un altul, care are de o suta de ori mai mult decât el, se simte nefericit pentru că-l lipseşte ceva ce-ar dori sa obţină.
Fiecare om are, sub raportul acesta, un orizont diferit de acela pe care ar putea să-l atingă: pretenţiile sale sunt în raport cu posibilităţile şi orizontul sau. Când i se prezintă un scop personal şi poate fi sigur că-şi va atinge acest scop, omul se simte fericit şi, dimpotrivă, este nefericit când greutăţile il împiedică să-şi atingă scopul. De aceea, averea bogatului nu-l linişteşte pe cel sărac şi tot ceea ce poseda bogatul nu-l mângâie atunci când scopul pentru care lupta nu este realizat.
*
* *
Când se simte ca ultimul scop pe care oamenii il urmăresc fara preget întreaga viaţă cu eforturi de neînchipuit, cu pericole şi greutăţi, este de a se ridica în ochii celuilalt; când se observa ca nu numai funcţiile, titlurile şi decoraţiile, chiar şi averea, ştiinţa, arta vor fi dorite în principal pentru a obţine respectul şi consideraţiunea celorlalţi, toate acestea arata din nefericire cita exagerare nebuna ne caracterizează.
A da prea multa importanta părerii altuia este o greşeală comuna, care îşi are originea fie în natura umana, fie în relaţiile omului cu civilizaţia şi societatea din care face parte. Oricum, ea exercita asupra tuturor acţiunilor noastre o influenta preponderenta şi contrarie fericirii noastre. Spaima, dependenta permanenta fata de părerea semenilor, ii împinge pe oameni la gesturi necugetate, sacrificându-şi pentru gloria viitoare odihna, sănătatea şi chiar viaţa.
