Starea de euforie se sprijină pe iluzia de a fi găsit în viaţă ceva ce nu se întâlneşte de obicei; adică satisfacerea durabila a dorinţelor tulburătoare şi mereu renăscânde.

      *

      * *

      Este greu şi chiar imposibil sa determini marginile dorinţelor noastre raţionale sub raportul posesiunii. Caci mulţumirea oricăruia consta în raportul dintre pretenţii şi posesie: de aceea, posesia privita singura nu are nici o importanta.

      Bunurile pe care un om nu şi le-a dorit niciodată sa le posede nu-l cauzează privaţiuni şi fara ele este cu desăvârşire satisfăcut; pe când un altul, care are de o suta de ori mai mult decât el, se simte nefericit pentru că-l lipseşte ceva ce-ar dori sa obţină.

      Fiecare om are, sub raportul acesta, un orizont diferit de acela pe care ar putea să-l atingă: pretenţiile sale sunt în raport cu posibilităţile şi orizontul sau. Când i se prezintă un scop personal şi poate fi sigur că-şi va atinge acest scop, omul se simte fericit şi, dimpotrivă, este nefericit când greutăţile il împiedică să-şi atingă scopul. De aceea, averea bogatului nu-l linişteşte pe cel sărac şi tot ceea ce poseda bogatul nu-l mângâie atunci când scopul pentru care lupta nu este realizat.

      *

      * *

      Când se simte ca ultimul scop pe care oamenii il urmăresc fara preget întreaga viaţă cu eforturi de neînchipuit, cu pericole şi greutăţi, este de a se ridica în ochii celuilalt; când se observa ca nu numai funcţiile, titlurile şi decoraţiile, chiar şi averea, ştiinţa, arta vor fi dorite în principal pentru a obţine respectul şi consideraţiunea celorlalţi, toate acestea arata din nefericire cita exagerare nebuna ne caracterizează.

      A da prea multa importanta părerii altuia este o greşeală comuna, care îşi are originea fie în natura umana, fie în relaţiile omului cu civilizaţia şi societatea din care face parte. Oricum, ea exercita asupra tuturor acţiunilor noastre o influenta preponderenta şi contrarie fericirii noastre. Spaima, dependenta permanenta fata de părerea semenilor, ii împinge pe oameni la gesturi necugetate, sacrificându-şi pentru gloria viitoare odihna, sănătatea şi chiar viaţa.

      Acesta nebunie prezintă, de altfel, un mijloc eficace în mina celor care vor sa conducă, menit să-l facă pe cei conduşi sa meargă înainte, chiar daca nu le e pe plac.

      *

      * *

      Onoarea este în mod obiectiv opinia altora asupra valorii noastre şi subiectiv o teama fata de acesta judecata.

      În ultima instanţă, are adesea un efect binefăcător, cu toate ca nu este intru totul moral.

      Onoarea are în unele cazuri un caracter negativ, contrar renumelui care are un caracter pozitiv.

      Subiectul care „are onoare” poate fi din punct de vedere social şi nu numai un oarecare, adică un tip banal. Renumele afirma fara excepţie ca subiectul sau este unic. Prin urmare, renumele trebuie sa fie mai întâi căpătat. Onoarea, dimpotrivă, trebuie păstrată. Prin urmare, lipsa de renume, obscuritatea este o stare negativa; lipsa de onoare, insa, este o ruşine, o stare pozitiva.

      *

      * *

      De asemenea, precum pisica toarce când o mingii, omului i se citeşte pe fata o dulce mulţumire când este lăudat.

      Contribuie foarte mult la fericirea noastră corectitudinea judecăţii sau a formulării care se aplica atunci când părerea noastră asupra a ceea ce reprezentam pentru noi înşine (ce este individul în sine şi pentru sine) coincide cu ceea ce suntem pentru alţii.

      Ceea ce reprezentam cuprinde: gradul, onoarea, gloria. In acesta întreita grija corespund trei feluri de nebunii: vanitatea, orgoliul şi ambiţia.

      Rangul nu este decât un bilet de ordine tras asupra opinei publice: taota valoarea lui consta în creditul debitorului.

      *

      * *

      Decoraţiile au şi ele utilitatea lor. Mai multe merite ar trece neobservate de public, de aceea nu este rau sa le subliniezi cu o stea sau o cruce. Cu atât mai mult cu cât publicul are ochi, urechi, chiar putin spirit, dar uita repede.

      Toate actele noastre sunt sub supravegherea opiniei publice, care nu iartă nimic, nici chiar o prima greşeală de tinereţe şi o priveşte ca pe o pata de neşters.

      Morala nu este decât necesitatea recunoscuta a unui renume bun sau al onoarei necesare pentru ca cineva să-şi poată face drum în societate.

      Pentru foarte multi probitatea şi onoarea nu sunt decât faţada la adăpostul căreia îşi desfăşoară în siguranţă acţiunile ilicite.

      „Onoarea burgheza” este respectul drepturilor tuturor şi presupune ignorarea totala a mijloacelor nelegale.

      „Onoarea funcţiei” presupune ca un om investit cu o funcţie are toate calităţile cerute spre a o îndeplini şi cere sa se achite punctual şi corect de datoriile inerente sarcinii sale.

      „Onoarea sexuala” înseamnă, pentru femeie, obligaţia de a respecta contractul matrimonial, atunci când exista, sau de a rămâne fidela partenerului ei. Pentru bărbat înseamnă crearea siguranţei conjugale pentru sotie, când este însurat. Precum şi o anumită corectitudine fata de o eventuala partenera.

      „Onoarea cavalereasca” sau punctul de onoare, în sfârşit, depinde, pentru bărbat, nu de ceea ce face, ci de ceea ce i se face. A fi insultat devine o ruşine şi insulta o isprava.

      A raspunde la o palma cu moartea este cea mai revoltătoare absurditate. Sa imitam, dar, exemplul lui Cato care, primind o palma, n-a dat-o înapoi, n-a cerut dreptate, nici n-a iertat-o: a tăgăduit-o.

      *

      * *

      Gloria se naşte din actele unui suflet mare sau din operele unui spirit mare. Cu cât gloria vine mai târziu, cu atât este mai durabila.

      „In societe sunt oameni celebri şi alţii, care merita sa fie celebri” a spus Lessing. Gloria nu este deci întâmplare. Esenţialul este sa fii mereu demn de ea.

      A ridica un monument unui om, fiind inca în viaţă, este ca şi cum ar declara ca se teme de posteritate.

      *

      * *

      Acela care doreşte sa trăiască printre oameni nu trebuie sa îndepărteze pe nimeni, oricât de ciudat sau rau. Cel mai înţelept lucru este să-ţi spui: „Nu-l voi schimba, dar vreau să-l folosesc”.

      Interesul călăuzeşte toate legăturile noastre. Un om urmărit de duşmanii sai, zdrobit de oboseala, întreabă un negustor ambulant drumul pe care ar putea sa scape de ei. Negustorul i-l arata, apoi adăugă: „Nu-ţi trebuie nimic? Poate cumperi ceva”.

      Politeţea este ruda cu diplomaţia, nepoliteţea este o prostie. A-ţi face duşmani cu orice preţ înseamnă să-ţi dai foc acoperişului.

      Pentru a intra în lume este necesara foarte multa răbdare şi îngăduinţa: una fereste de accidente, cealaltă de certuri şi invidie.

      Sa ne abţinem sa criticam, fie chiar cu buna intenţie, caci a rani pe cineva este uşor, a-l îndrepta este imposibil.

      În opoziţie, pentru a deveni blând nu-ţi rămâne decât să-ţi aminteşti de propriile tale schimbări în modul de a judeca: „Tot aşa am gândit oare şi odinioară?”.

      Comportamentul oamenilor este adesea infantil, răsfăţat; deci nu trebuie sa fim nici prea indulgenţi, nici îngăduitori cu nimeni.

      *

      * *