Shakespeare a descris aceasta mare divizare a temperamentului în general, într-un mod foarte plăcut:
„Natura se amuza câteodată formând combinaţii caraghioase. Sunt unii care-ntr-una casca ochii la nimicuri şi rid ca papagalii în fata unui simplu cântăreţ din cimpoi; iar alţii au o înfăţişare aşa de posomorita, incit nici măcar n-ar surâde auzind o gluma buna. Nu s-a spus adesea ca, în fond, spiritul cel mai limitat este cel mai fericit?”
Orice ar fi, nimeni nu-l va invidia pentru aceasta fericire. Nu vreau sa trag concluzii pripite intru soluţionarea definitiva a acestei controverse, cu atât mai mult cu cât însuşi Sofocle emite doua păreri diametral opuse:
„Ştiinţa este măsura completa a fericirii”.
„Nu înţeleptul îşi petrece viaţa în modul cel mai plăcut”.
Filosofii Vechiului Testament nu se mai înţeleg intre ei; Isus, fiul lui Sirah, a zis: „Viaţa nebunului este mai rea decât moartea”. Ecleziastul obiectează: „Unde e multa ştiinţă sunt şi multe dureri”.
Deocamdată, tin sa menţionez aici ceea ce se înţelege în particular printr-un cuvânt propriu limbii germane: „Philister” (negustor, burghez).
Este tocmai omul care, prin măsura strimta, strict limitata a forţelor sale intelectuale „n-are nevoie de spirit”.
Acesta expresie aparţine vieţii studenţeşti şi a fost întrebuinţata mai târziu într-o accepţiune mai larga, analoga înţelesului sau primitiv, caracterizând spiritul prozaic, lipsit de imaginaţie. Privind la modul superior lucrurile, s-ar putea spune ca filistinii sunt oameni în permanenta ocupaţi de o realitate care nu exista.
*
* *
Placerea adevărată este direct legata de necesitate. Nici o aspiraţie de a câştiga adevăruri sau o judecata corecta asupra acestor doua noţiuni nu însufleţeşte existenta filistinului.
Când moda sau alte constrângeri le impun aceste placeri, se achita de ele cât mai repede cu putinţă, ca un ocnaş de munca lui. Singurele placeri pentru el sunt strict senzuale, din care gusta din plin. Mâncarea buna, vinurile alese – iată scopul suprem al existentei; să-şi procure tot ce contribuie la binele sau material este tinta vieţii sale.
Seriozitatea rece, lipsita de sens este proprie filistinului şi-l caracterizează. Nimic nu-l înveseleşte, nimic nu-l mişca, nu-l interesează nimic. Odată sfârşite placerile materiale, societatea filistinilor devine curând plictisitoare. Pina şi jocul de cărţi devine monoton.
Ii rămân filistinului placerile vanităţii: goana după bogăţii, influenta, putere politica, avantajele decurgând din toate acestea şi menite sa stimeasca invidia confraţilor sunt singura lumina la care se dezmorţeşte.
*
* *
Cea mai firava nelinişte produsa de oameni sau lucruri, rumegata constant, poate sa se mărească monstruos. Lucrurile neplăcute trebuie judecate la rece, prozaic, fara încărcătură emoţională pe care o produc.
Dimpotrivă, marile facultăţi intelectuale, temperamentul, ca o condiţie a percepţiilor ce le însoţesc, suscita darul de a însoţi durerea. Ecleziastul are de doua ori dreptate când afirma ca „Viaţa nebunului e mai rea decât moartea” şi „Unde este multa înţelepciune, este multa durere”.
*
* *
Este greu, daca nu chiar imposibil, sa determini limita raţională a dorinţelor noastre de înavuţire. Mulţumirea fiecăruia deriva din raportul dintre avuţie şi dorinţa de a avea. Avuţia, în ea însăşi, este tot atât de lipsita de sens, ca şi împărţitorul unei fracţii ordinare fara de împărţit.
A micşora pretenţiile raportându-le la mijloace este cel mai sigur drum pentru a evita nefericirea.
Discrepanta dintre proiectele mari şi modalitatea de realizare a acestora duce adesea la o deviaţie de la normal.
Presupunând ca atât proiectele, cât şi mijloacele de realizare sunt la îndemâna celui care le concepe, el va trebui sa ia în calcul factorul timp, întâmplarea, uzura fizica şi morala, nu numai a proiectului, dar şi a realizatorului.
Uneori, o singura viaţă nu-l de ajuns pentru un proiect; el va fi dus mai departe sau îngropat de urmaşi, odată cu creatorul sau, care oricum nu se poate bucura de un lucru neterminat.
Apoi, piedicile de tot felul, chiar daca nu-l descumpănesc pe cel care de dragul scopului reuşeşte sa le înfrângă, acestea ajung să-l uzeze în timp, micşorându-l rezistenta nervoasa.
Mai intervine timpul, cu schimbările sale. De aceea, un lucru odată realizat poate apărea ca inutil.
Concluzia? Bogăţia câştigată cu atâtea greutăţi şi pericole este lăsată altora sa se bucure de ea.
Caci avuţia este ca apa sărată: cu cât bei cu-atât ţi-e mai este. La fel este şi gloria.
*
* *
O imputare frecventa adusa oamenilor este că-şi îndreaptă dorinţele spre câştigul bănesc. Este firesc, aproape de neînlăturat, sa iubeşti acesta nestatornica putere, care poate în orice moment sa ia forma dorinţelor şi nevoilor noastre.
Alimentele nu au preţ decât în ochii flamandului; medicamentele sunt pentru bonav ca apa vie, o blana e buna iarna, iar o femeie cât eşti tânăr. Toate acestea sunt bunuri relative. Numai banii sunt un bun absolut, pentru ca prin intermediul lor îţi poţi procura oricare din aceste bunuri.
Banii de care dispune cineva trebuie sa fie un scut împotriva unor posibile neajunsuri, nu o înlesnire şi cu atât mai putin o obligaţie.
Se ştie ca cei care-s legaţi de mizerie se tem mai putin de ea şi sunt în mod paradoxal mai risipitori decât cei care cunosc sărăcia din auzite.
S-ar putea crede ca nevoia nu este atât de teribila pe cât se pare. Adevărul este ca pentru omul născut bogat averea e tot atât de necesara ca aerul, caci el nu ştie sa trăiască altfel. Pentru omul sărac, sărăcia este condiţia sa naturala.
*
* *
Păstraţi averea strânsa sau dobândită, caci este un avantaj nepreţuit, fie şi numai pentru a trai uşor, independent, fara nevoia de a munci.
