În manifestările infinite ale anorganicului, aspiraţia spre devenire este oarba şi neschimbătoare. Aşa cum primele licăriri ale zorilor împart numele de lumina cu razele soarelui la amiaza tot astfel acest principiu, manifestându-se elementar în formele inferioare de viaţă, poarta numele de voinţă, desemnând, la general, cauza oricărei acţiuni.
Natura creează condiţii apte sa dea naştere vieţii, dar ea lucrează mecanic, aşa cum, în fulgul de zăpadă forma sub care se cristalizează nu este datorata gândirii, ci unei aspiraţii inconştiente a voinţei originare.
Simplificând raportul dintre animal şi om este acelaşi cu raportul dintre planta şi animal. In regnul vegetal, voinţa de a trai se manifesta orbeşte, fara scop. Planta prezintă întreaga ei fiinţă, la prima vedere, într-o completa nevinovăţie. De aceea, organele de reproducere sunt la vârf, în locurile cele mai vizibile. De unde şi concluziaca raul nu exista neapărat în voinţa, dar este prezent în voinţa conştientă.
Fiecare planta, prin urmare, expune concomitent clima şi natura pământului în care s-a format. Chiar fara a fi botanist, este uşor sa recunoşti într-o planta daca e de la tropice sau din zona temperata, din apa sau din pustiu etc. Ea exprima prin voinţa specifica genului sau, ceea ce i-ar fi imposibil de explicat într-un alt mod.
Sa contemplam nenumăratele forme de viaţă animala. Fiecare nu este decât expresia vădită a aspiraţiilor voluntare care formează caracterul vieţuitoarei respective, ca incarnare a voinţei sale.
Varietatea formelor nu este decât o imagine a varietăţii caracterelor.
Animalele sălbatice, de prada au fălci mari, gheare şi muşchi puternici, privire agera, pătrunzătoare. Ierbivorele, care îşi cauta scăparea prin fuga nu au arme – colţi şi gheare, dar sunt înzestrate cu picioare iuţi şi auz delicat. Interiorul corespunde exteriorului: carnivorele au un tract intestinal scurt, ierbivorele aparat digestiv propriu unei lungi funcţii de asimilare. La fel nu exista nici o contradicţie intre celelalte aparate şi organe şi funcţiile fiziologice pe care le reprezintă.
Fiecare aspiraţie a voinţei corespunde unei modificări particulare a formei. De aceea, lăcaşul ordinar al prăzii determina forma vânătorului.
Prada s-a retras în locuri putin accesibile, vânătorul ia o forma caracteristica pentru a o descoperi, caci voinţa de a trai ii va înzestra şi pe unul şi pe celalalt cu calităţile necesare supravieţuirii.
Astfel, pentru a extrage sămânţa din fruct unele păsări au un cioc încârligat. Pentru a culege reptile prin mlaştini, păsările de balta picioare, git şi cioc lungi. Pentru a dezgropa furnici exista tapiri cu picioare scurte, gheare puternice şi bot lung, prevăzut cu o limba subţire şi lipicioasa. Pelicanul se duce la pescuit cu o guşă enorma, bufnita îşi vede prada în plina noapte, pestii electrici îşi anihilează complet prada înainte de a o atinge. Orice fiinţă vie are un adversar gata s-o nimicească. De aceea, pentru cei mai putin musculoşi exista mimetismul, carapacea, substanţele vezicante, rau mirositoare, ţepii, şiretlicurile etc.
Voinţa de a trai se sprijină pe elemente ofensive şi defensive. Se mai sprijină, de asemenea, pe un element intelectual ca mijloc de conservare a individului. De aceea, vechii greci au denumit inteligenta Hegemonicon (călăuză). Elementul intelectual este pus în serviciul voinţei şi distribuit la toţi în acest scop.
Animalele sălbatice au mai multa voinţa decât ierbivorele. Prădătoarele merg la vânat, vulpile fura nu pentru ca sunt mai inteligente, ci fiindcă vor sa trăiască din vânat şi hoţie. La vulpe, şiretenia a înlocuit muşchii.
Scopul voinţei la om este acelaşi cu al animalului: hrana şi reproducerea. Dar lipsa muşchilor, o mai buna organizare a vieţii sociale, cerinţele sale specifice au desprins inteligenta sa de regnul animal, situând-o la un nivel superior. Elementul intelectual conform cu natura sa devine un instrument cu întrebuinţări multiple şi aplicabil scopurilor cele mai diverse. Natura, credincioasa spiritului sau economic, putea de la început sa satisfacă toate cerinţele necesitaţilor devenite atât de variate. De aceea, l-a creat pe om fara vesminte, fara un scut natural de apărare, imperfect, inconsecvent, lipsit de forţa fizica. Singurele instrumente pe care natura le-a dat omului au fost mâinile.
Prin superioritatea inteligentei, omul îşi îmbogăţeşte conceptual motivaţia, precum şi varietatea şi întinderea ei.
Omul trece de la stadiul simplelor sclipiri la idei coerente, apare gândirea abstracta, mergând pina la reflecţie, construind concepte şi noţiuni; analizând şi sintetizând actul volitiv este conştientizat. Sub imperiul voinţei de a trai biciuita de intelect, se dezvolta procesele afective apărând pasiunile ca elemente noi, necunoscute lumii animale.
Conceptualizarea faptului exterior micşorează violenta caracterului, punând impresia pe planul superior.
De exemplu, un vitelus se lăsă uşor despărţit de mama lui, în timp ce un pui de leu, în aceeaşi situaţie, se agita de dimineaţă pina seara, iar un copil despărţit de părinţi, este de-a dreptul traumatizat. Maimuţa este cea mai vie şi mai violenta dintre patrupede pentru ca este cea mai inteligenta.
*
* *
Procesele afective se manifesta infinit mai complex la om, comparativ cu animalul. De asemenea, elementul intelectual ridicat il face mult mai sensibil la plictiseala.
Omul, prin prisma propriei sale existente, poate înţelege gesturile şi acţiunile unui animal, menite sa exprime reprezentări ale voinţei de a trai, acceptându-le în mod diferit.
Inteligenta este insa un criteriu după care numai omul poate fi măsurat. Dar poate ca intre omul prost şi un animal, dotat cu înţelegere, depărtarea nu este mai mare ca intre un idiot şi un geniu. Deci, te poţi mira, câteodată, de asemănarea existenta intre om şi animal în afecţiunile şi instinctele lor.
*
* *
Animalul, chiar dotat cu inteligenta, nu vede în obiecte decât ceea ce-l interesează momentan sau în viitor, în raport cu voinţa lui.
Pisicile cercetează cu grija locul în care ar putea da peste o eventuala prada. Vulpea miroase cotiturile ascunse. Dar nu merg independent de acesta preocupare. A privit vreun animal cerul înstelat? Câinele meu s-a ascuns îngrozit când a văzut soarele pentru prima data. Animalele domestice mai inteligente au uneori o concepere fugitiva a mediului ambiant, independent de scopurile interesate. Câinii merg pina la a privi fara a avea ceva precis înaintea ochilor. Se aşează chiar la ferestra şi urmăresc tot ce se mişca pe strada. Maimuţele privesc uneori ca şi cum ar dori sa cunoască spaţiul.
Motivul şi actul, conceperea şi executarea prin voinţa se prezintă în mod distinct numai la om.
*
* *
Inteligenta suscita în om cugetarea care diferenţiază total conştiinţa sa de cea a animalului şi care il obliga sa aibă, în timpul trecerii sale pe pământ, o atitudine atât de diferita de cea a celorlalte fiinţe însufleţite. Prin cugetarea sa omul întrece animalul în forţă şi suferinţa. Animalele trăiesc numai în prezent, omul percepe timpul în toate coordonatele sale. Animalele lupta pentru a-şi satisface necesităţi imediate, omul este preocupat de viitor, chiar de un viitor pe care nu-l va vedea, anticipându-l şi împodobindu-l în culorile ideale ale artei.
Animalele sunt supuse impresiei momentului, răspunzând direct cauzei; omul se desfată cu noţiuni abstracte, independente de prezent. De aceea lucrează planificat, după percepte fixe, fara a tine seama de impresiile momentane, întâmplătoare. Poate, prin urmare, sa redea, fara emoţie, reprezentarea artistica a propriei sale morţi. Sau poate sa se stăpânească pina la a deveni impenetrabil. Poate sa discearnă, sa ofere mai multe motivaţii uneia şi aceleiaşi cauze.
Determinantul în lumea animala este momentul. Numai teama de constrângere exercitata imediat poate pune frâu dorinţelor sale, prin repetare acea teama transformându-se în obicei, în deprinderea de a executa un lucru strain firii lui. Din acel moment teama il conduce. Aşa a luat naştere arta dresajului. Animalul simte, priveşte, reacţionează. Omul simte, priveşte, gândeşte, concepe, reacţionează. Dar şi unul şi celalalt îşi exercita voinţă proprie.
La animal, voinţa este principiul creator al cunoaşterii obiective, directe, voinţa oarba, dirijata de nevoile sale organice, impulsionând direct sistemul nervos, creierul. Lumea exista atunci pentru el, în mod obiectiv. Omul, odată ce a atins pragul cunosterii obiective, conştientizează actele sale exterioare producătoare la rândul lor de alte cauze şi motive ca rod al imaginaţiei, conducând la idei, concepte, noţiuni, abstractizare, generalizare, particularizare, analiza, sinteza, într-un cuvânt la gândire. Animalul nu depăşeşte stadiul intuitiv. Omul abstractizează. Singura lege care conduce fiinţele inferioare omului este supravieţuirea speciei prin asigurarea hranei şi a înmulţirii. Voinţa de a supravieţui apare şi la omul a cărui conştiinţă nu se ridica mai presus de cerinţele ei. Voinţa este stăpână, iar conştiinţa sluga. Fireşte, spiritele superioare depăşesc acesta stare inversând rolurile, admiţând suveranitatea conştiinţei asupra voinţei de a trai. Astfel, supravieţuirea nu mai este scopul vieţii decât în situaţii limita, iar conştiinţa, eliberata de servituţi, percepe lumea obiectiv şi dezinteresat.
*
* *
Intuiţia estetica situează omul deasupra voinţei de a trai şi a dorinţelor niciodată satisfăcute, dar ea nu reprezintă decât un moment de evadare. Voinţa neostoita este forţa vitala şi, ca viaţa ce ne e data, este legata intim de durere.
Moartea nu poate distruge voinţa de a trai, caci moartea distruge numai individul, ca mainfestare trecătoare a voinţei. Voinţa precede individul, este indestructibila şi prin urmare sinuciderea sau omuciderea nu dau ceea ce promit.
Forţa vitala este eterna.
Dar voinţa de a trai este libera în sine? Forţa vitala se manifesta sub multiple reprezentări bune sau rele, ea poate da viaţa sau poate nega viaţa. Forţa vitala, manifestându-se în rau, are o individualitate puternica, mergând pina la anihilarea celor care o înconjoară. Dimpotrivă, în manifestările ei pozitive, merge pina la autoanihilarea propriei personalităţi în interesul celorlalţi.
Acesta completa alienare a vieţii, aceasta negare de sine, aceasta blinda resemnare, acceptare a morţii intru ispăşirea raului universal apare la limita ei extrema numai în domeniul religios; manifestându-se ca o eliberare temeinica şi veşnică de sub imperiul voinţei de a trai.
