Omul, prin prisma propriei sale existente, poate înţelege gesturile şi acţiunile unui animal, menite sa exprime reprezentări ale voinţei de a trai, acceptându-le în mod diferit.

      Inteligenta este insa un criteriu după care numai omul poate fi măsurat. Dar poate ca intre omul prost şi un animal, dotat cu înţelegere, depărtarea nu este mai mare ca intre un idiot şi un geniu. Deci, te poţi mira, câteodată, de asemănarea existenta intre om şi animal în afecţiunile şi instinctele lor.

      *

      * *

      Animalul, chiar dotat cu inteligenta, nu vede în obiecte decât ceea ce-l interesează momentan sau în viitor, în raport cu voinţa lui.

      Pisicile cercetează cu grija locul în care ar putea da peste o eventuala prada. Vulpea miroase cotiturile ascunse. Dar nu merg independent de acesta preocupare. A privit vreun animal cerul înstelat? Câinele meu s-a ascuns îngrozit când a văzut soarele pentru prima data. Animalele domestice mai inteligente au uneori o concepere fugitiva a mediului ambiant, independent de scopurile interesate. Câinii merg pina la a privi fara a avea ceva precis înaintea ochilor. Se aşează chiar la ferestra şi urmăresc tot ce se mişca pe strada. Maimuţele privesc uneori ca şi cum ar dori sa cunoască spaţiul.

      Motivul şi actul, conceperea şi executarea prin voinţa se prezintă în mod distinct numai la om.

      *

      * *

      Inteligenta suscita în om cugetarea care diferenţiază total conştiinţa sa de cea a animalului şi care il obliga sa aibă, în timpul trecerii sale pe pământ, o atitudine atât de diferita de cea a celorlalte fiinţe însufleţite. Prin cugetarea sa omul întrece animalul în forţă şi suferinţa. Animalele trăiesc numai în prezent, omul percepe timpul în toate coordonatele sale. Animalele lupta pentru a-şi satisface necesităţi imediate, omul este preocupat de viitor, chiar de un viitor pe care nu-l va vedea, anticipându-l şi împodobindu-l în culorile ideale ale artei.

      Animalele sunt supuse impresiei momentului, răspunzând direct cauzei; omul se desfată cu noţiuni abstracte, independente de prezent. De aceea lucrează planificat, după percepte fixe, fara a tine seama de impresiile momentane, întâmplătoare. Poate, prin urmare, sa redea, fara emoţie, reprezentarea artistica a propriei sale morţi. Sau poate sa se stăpânească pina la a deveni impenetrabil. Poate sa discearnă, sa ofere mai multe motivaţii uneia şi aceleiaşi cauze.

      Determinantul în lumea animala este momentul. Numai teama de constrângere exercitata imediat poate pune frâu dorinţelor sale, prin repetare acea teama transformându-se în obicei, în deprinderea de a executa un lucru strain firii lui. Din acel moment teama il conduce. Aşa a luat naştere arta dresajului. Animalul simte, priveşte, reacţionează. Omul simte, priveşte, gândeşte, concepe, reacţionează. Dar şi unul şi celalalt îşi exercita voinţă proprie.

      La animal, voinţa este principiul creator al cunoaşterii obiective, directe, voinţa oarba, dirijata de nevoile sale organice, impulsionând direct sistemul nervos, creierul. Lumea exista atunci pentru el, în mod obiectiv. Omul, odată ce a atins pragul cunosterii obiective, conştientizează actele sale exterioare producătoare la rândul lor de alte cauze şi motive ca rod al imaginaţiei, conducând la idei, concepte, noţiuni, abstractizare, generalizare, particularizare, analiza, sinteza, într-un cuvânt la gândire. Animalul nu depăşeşte stadiul intuitiv. Omul abstractizează. Singura lege care conduce fiinţele inferioare omului este supravieţuirea speciei prin asigurarea hranei şi a înmulţirii. Voinţa de a supravieţui apare şi la omul a cărui conştiinţă nu se ridica mai presus de cerinţele ei. Voinţa este stăpână, iar conştiinţa sluga. Fireşte, spiritele superioare depăşesc acesta stare inversând rolurile, admiţând suveranitatea conştiinţei asupra voinţei de a trai. Astfel, supravieţuirea nu mai este scopul vieţii decât în situaţii limita, iar conştiinţa, eliberata de servituţi, percepe lumea obiectiv şi dezinteresat.

      *

      * *

      Intuiţia estetica situează omul deasupra voinţei de a trai şi a dorinţelor niciodată satisfăcute, dar ea nu reprezintă decât un moment de evadare. Voinţa neostoita este forţa vitala şi, ca viaţa ce ne e data, este legata intim de durere.

      Moartea nu poate distruge voinţa de a trai, caci moartea distruge numai individul, ca mainfestare trecătoare a voinţei. Voinţa precede individul, este indestructibila şi prin urmare sinuciderea sau omuciderea nu dau ceea ce promit.

      Forţa vitala este eterna.

      Dar voinţa de a trai este libera în sine? Forţa vitala se manifesta sub multiple reprezentări bune sau rele, ea poate da viaţa sau poate nega viaţa. Forţa vitala, manifestându-se în rau, are o individualitate puternica, mergând pina la anihilarea celor care o înconjoară. Dimpotrivă, în manifestările ei pozitive, merge pina la autoanihilarea propriei personalităţi în interesul celorlalţi.

      Acesta completa alienare a vieţii, aceasta negare de sine, aceasta blinda resemnare, acceptare a morţii intru ispăşirea raului universal apare la limita ei extrema numai în domeniul religios; manifestându-se ca o eliberare temeinica şi veşnică de sub imperiul voinţei de a trai.

      *

      * *

      Ingeniozitatea animalului dovedeşte ca voinţa lucrează în afara conştiinţei. Nu putem considera ca animalul are sentimente sau conştiinţa lucrului făcut pentru ca scopul spre care tinde ca şi cum i-ar fi cunoscut ii rămâne cu totul necunoscut. La un an, pasarea nici nu are habar de ouăle pentru care face cuib; nici păianjenul nu se gândeşte la prada, când îşi ţese pânza s.a.m.d.

      Admiţând ideea ca starea de imaginaţie, ca sursa a actului volitiv, nu este o condiţie neapărat necesara activităţii voinţei, vom recunoaşte mai uşor actul volitiv în cazuri în care voinţa este mai putin formala.

      De exemplu, vom considera ca nesemnificativa voinţa exterioara la construirea cochiliei unui melc, precum nu consideram casa ridicata de noi ca rezultat al unei voinţe străine de noi.

      Dar vom admite casa noastră ca expresie a voinţei care lucrează în noi în mod obiectiv şi motivat. La melc, voinţa de a construi un înveliş este instinctuala.

      Aceeaşi voinţă oarba lucrează şi-n noi atunci când este vorba de funcţiile organice ale corpului, menite sa asigure continuitatea fluxului vital.

      *

      * *

      Animalul nu cunoaşte moartea decât în momentul ultimei expiraţii, pe când omul se apropie de momentul fatal conştient fiind de paşii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil.

      Acela care n-a admis nimicirea completa este obligat se mediteze asupra vieţii.

      Asa s-au născut filosofiile şi religia, care presupun liberul arbitru şi ideile morale pe care le consideram adesea ca prea putin fundamentate.

      Elementul constant este dat pe de-o parte de datele raţiunii exprimate de filosofi şi de cealaltă parte de obiceiurile, câteodată crude, ale preoţilor diferitelor religii.

      *

      * *

      Concepţia generala a vieţii de care omul are parte poate fi comparata cu un plan geometric abstract şi incolor. In cazul acesta, omul este, în raport cu animalul, ca un căpitan de corabie fata de un simplu luntraş. Cel dintâi, cu ajutorul unei hărţi marine şi al unei busole, cunoaşte exact traseul şi poziţia sa pe mare în orice moment; luntraşul nu priveşte decât valurile şi cerul. Omul are întotdeauna, alături de existenta sa concreta, o viaţă abstracta. In viaţa concreta, omul este expus vicisitudinilor, realităţii, prezentului: trebuie sa trăiască, sa sufere şi sa moara ca un animal. Numai viaţa abstracta ii oferă planul geometric asupra căruia cugeta. Aşa începe rolul de spectator. Prin aceasta retragere în forul sau interior se aseamănă astfel unui actor care intre doua replici asista, din sala, la pregătirea morţii sale, urca apoi pe scena şi moare. Stăpânirea de sine caracterizează viaţa omului. Raţiunea domina în situaţiile cele mai dramatice. Omul, spre deosebire de animal, îşi stăpâneşte şi chiar reprima instinctele, subordonându-le gândirii.

      *

      * *

      Fiind lipsit de raţiune şi prin urmare de capacitatea de a generaliza şi abstractiza, animalul este incapabil sa vorbească şi sa rida. Acestea sunt manifestări specifice omului.

      Cu toate acestea, singurul sau amic din lumea animala, câinele, face un act particular, necunoscut celorlalte animale: îşi manifesta bucuria dând din coada. Cât de mult contrastează aceasta fireasca şi simpla salutare cu politeţurile adesea de suprafaţa cu care se întâmpina intre ei oamenii.

      *

      * *

      Asa cum lumea ar rămâne în întuneric, daca n-ar exista corpuri care sa reflecteze lumina soarelui, aşa cum o coarda are nevoie de aer ca sa vibreze şi de un mediu răsunător pentru a produce un sunet, tot astfel actul voinţei nu devine lucru făcut decât sub influenta inteligentei.

      Elementul intelectual este mijlocul prin care se exprima voinţa, iar efectul produs poate fi comparat cu o manifestare de conştiinţă.

      *

      * *

      Asa cum o buna digestie pretinde un stomac sănătos, forţa atletica – braţe musculoase, tot astfel o inteligenta ieşită din comun are nevoie de un creier dezvoltat, bine proporţionat, cu o structura particulara. Activitatea voinţei nu este legata de un organ anume. Cea mai mare greşeala este situarea centrului calităţilor morale în organele cerebrale.

      Se conisdera ca elementul intelectual, din punct de vedere fiziologic, este rezultatul funcţiei unui organ; se considera ca elementul intelectual, din punct de vedere metaforic, este opera voinţei a carei obiectivitate sau existenta vizibila este corpul întreg. Prin urmare, voinţa de a cunoaşte, considerata în mod obiectiv, este în creier, aşa cum voinţa de a merge este în picioare, voinţa de a apuca în mâini, de a digera în stomac etc.

      Elementul intelectual se epuizează, voinţa este neobosita. După o îndelungată munca intelectuala oboseala creierului este evidenta, aşa cum obosesc braţele după o munca fizica grea.

      A acumula cunoştinţe presupune efort; dimpotrivă, voinţa este propria noastră existenta; manifestările noastre exterioare îşi au sursa în voinţa, producându-se fara efort. De aceea, sentimentele ca necazul, frica, dorinţa, tristeţea, stimulează voinţa şi pentru justificarea fiecăruia din aceste sentimente este necesara refacerea deviaţiei voinţei de la natura sa originara la abaterile de la funcţia sa ordinara, spre care natura a fost deviata.