*
* *
Ingeniozitatea animalului dovedeşte ca voinţa lucrează în afara conştiinţei. Nu putem considera ca animalul are sentimente sau conştiinţa lucrului făcut pentru ca scopul spre care tinde ca şi cum i-ar fi cunoscut ii rămâne cu totul necunoscut. La un an, pasarea nici nu are habar de ouăle pentru care face cuib; nici păianjenul nu se gândeşte la prada, când îşi ţese pânza s.a.m.d.
Admiţând ideea ca starea de imaginaţie, ca sursa a actului volitiv, nu este o condiţie neapărat necesara activităţii voinţei, vom recunoaşte mai uşor actul volitiv în cazuri în care voinţa este mai putin formala.
De exemplu, vom considera ca nesemnificativa voinţa exterioara la construirea cochiliei unui melc, precum nu consideram casa ridicata de noi ca rezultat al unei voinţe străine de noi.
Dar vom admite casa noastră ca expresie a voinţei care lucrează în noi în mod obiectiv şi motivat. La melc, voinţa de a construi un înveliş este instinctuala.
Aceeaşi voinţă oarba lucrează şi-n noi atunci când este vorba de funcţiile organice ale corpului, menite sa asigure continuitatea fluxului vital.
*
* *
Animalul nu cunoaşte moartea decât în momentul ultimei expiraţii, pe când omul se apropie de momentul fatal conştient fiind de paşii care-l apropie nenincetat de abisul insondabil.
Acela care n-a admis nimicirea completa este obligat se mediteze asupra vieţii.
Asa s-au născut filosofiile şi religia, care presupun liberul arbitru şi ideile morale pe care le consideram adesea ca prea putin fundamentate.
Elementul constant este dat pe de-o parte de datele raţiunii exprimate de filosofi şi de cealaltă parte de obiceiurile, câteodată crude, ale preoţilor diferitelor religii.
*
* *
Concepţia generala a vieţii de care omul are parte poate fi comparata cu un plan geometric abstract şi incolor. In cazul acesta, omul este, în raport cu animalul, ca un căpitan de corabie fata de un simplu luntraş. Cel dintâi, cu ajutorul unei hărţi marine şi al unei busole, cunoaşte exact traseul şi poziţia sa pe mare în orice moment; luntraşul nu priveşte decât valurile şi cerul. Omul are întotdeauna, alături de existenta sa concreta, o viaţă abstracta. In viaţa concreta, omul este expus vicisitudinilor, realităţii, prezentului: trebuie sa trăiască, sa sufere şi sa moara ca un animal. Numai viaţa abstracta ii oferă planul geometric asupra căruia cugeta. Aşa începe rolul de spectator. Prin aceasta retragere în forul sau interior se aseamănă astfel unui actor care intre doua replici asista, din sala, la pregătirea morţii sale, urca apoi pe scena şi moare. Stăpânirea de sine caracterizează viaţa omului. Raţiunea domina în situaţiile cele mai dramatice. Omul, spre deosebire de animal, îşi stăpâneşte şi chiar reprima instinctele, subordonându-le gândirii.
*
* *
Fiind lipsit de raţiune şi prin urmare de capacitatea de a generaliza şi abstractiza, animalul este incapabil sa vorbească şi sa rida. Acestea sunt manifestări specifice omului.
Cu toate acestea, singurul sau amic din lumea animala, câinele, face un act particular, necunoscut celorlalte animale: îşi manifesta bucuria dând din coada. Cât de mult contrastează aceasta fireasca şi simpla salutare cu politeţurile adesea de suprafaţa cu care se întâmpina intre ei oamenii.
*
* *
Asa cum lumea ar rămâne în întuneric, daca n-ar exista corpuri care sa reflecteze lumina soarelui, aşa cum o coarda are nevoie de aer ca sa vibreze şi de un mediu răsunător pentru a produce un sunet, tot astfel actul voinţei nu devine lucru făcut decât sub influenta inteligentei.
Elementul intelectual este mijlocul prin care se exprima voinţa, iar efectul produs poate fi comparat cu o manifestare de conştiinţă.
*
* *
Asa cum o buna digestie pretinde un stomac sănătos, forţa atletica – braţe musculoase, tot astfel o inteligenta ieşită din comun are nevoie de un creier dezvoltat, bine proporţionat, cu o structura particulara. Activitatea voinţei nu este legata de un organ anume. Cea mai mare greşeala este situarea centrului calităţilor morale în organele cerebrale.
Se conisdera ca elementul intelectual, din punct de vedere fiziologic, este rezultatul funcţiei unui organ; se considera ca elementul intelectual, din punct de vedere metaforic, este opera voinţei a carei obiectivitate sau existenta vizibila este corpul întreg. Prin urmare, voinţa de a cunoaşte, considerata în mod obiectiv, este în creier, aşa cum voinţa de a merge este în picioare, voinţa de a apuca în mâini, de a digera în stomac etc.
Elementul intelectual se epuizează, voinţa este neobosita. După o îndelungată munca intelectuala oboseala creierului este evidenta, aşa cum obosesc braţele după o munca fizica grea.
A acumula cunoştinţe presupune efort; dimpotrivă, voinţa este propria noastră existenta; manifestările noastre exterioare îşi au sursa în voinţa, producându-se fara efort. De aceea, sentimentele ca necazul, frica, dorinţa, tristeţea, stimulează voinţa şi pentru justificarea fiecăruia din aceste sentimente este necesara refacerea deviaţiei voinţei de la natura sa originara la abaterile de la funcţia sa ordinara, spre care natura a fost deviata.
Copiii mici, a căror inteligenta pina la o vârsta este în stadiu incipient, au de la naştere o voinţă proprie. Prin ţipete imposibil de stăvilit îşi manifesta vitalitatea; voinţa lor neavând inca obiect, ei vor fara a şti ce vor.
Din zelul neobosit al voinţei se nasc graba, repezeala în vorba şi fapta, care sunt mai mult sau mai putin proprii tuturor oamenilor şi care pot fi domesticite prin educaţie. Aceasta graba ca expresie a voinţei s-ar materializa prin atingerea scopului înainte de a fi venit momentul cel mai propice. Execuţia propriu-zisă şi faptul care rezulta din aceasta se materializează numai după expunerea şi discutarea motivelor determinante, adică după ce elementul intelectual şi-a jucat rolul.
Şi totuşi câte unul e mai grăbit. Abia a prins şi a adunat câteva idei fugitive asupra împrejurărilor prezente, a evenimentului zilei sau opiniilor comunicate şi voinţa totdeauna gata, neobosita iese din adâncimi de sensibilitate şi se manifesta prin frica, teroare, speranţa, bucurie, dorinţa, invidie, tristeţe, zel, necaz, furie, amor etc.
Ea conduce la vorbe şi acţiuni precipitate, de care mai târziu individului ii pare rau, atunci când timpul l-a învăţat ca elementul intelectual, cu puterea sa de a discerne împrejurările, meditând asupra relaţiilor, nu s-a manifestat pentru ca nu a fost obişnuit să-şi stăpânească voinţa.
Din zece motive care ne înăspresc, noua şi-ar pierde motivaţia daca am cerceta cu grija fondul cauzelor lor şi daca am recunoaşte necesitatea şi adevărata lor valoare.
Ceea ce frâul şi zăbala sunt pentru calul sălbatic, elementul intelectual este pentru voinţă omului. Voinţa trebuie îmblânzită prin învăţătura, cultura şi motivaţia acestora. Şi totuşi sub impresia unei emoţii violente şi neaşteptate, voinţa musca zăbala şi-şi urmează natura proprie.
Acesta dovedeşte ca intelectul este total diferit de voinţă.
*
* *
Este plăcută constatarea ca voinţa este la om elementul real şi esenţial şi ca inteligenta este secundara.
