*
* *
Unii se întreabă de ce viaţa pare la tinereţe sa nu aibă sfârşit. Pentru ca ne trebuie multe spatii pentru nesfârşitele speranţe pe care le nutrim şi pentru care Matusalem ar fi murit prea tânăr.
Acţiunea de a recunoaşte eul personal în fiinţele străine, sursa a oricărei dreptăţi şi oricărei iubiri, distruge instinctul vital.
*
* *
Orice acţiune dezinteresata intru uşurarea necazurilor altora este o acţiune mistica, o prelungire a propriei sale vieţi în vieţile viitoare pentru care lucrează.
Moartea este rezolvarea dureroasa a nodului format de generaţie cu voluptatea. Este distrugerea violenta a greşelii fundamentale a fiinţei noastre, marea dezamăgire.
*
* *
Pare ca sfârşitul oricărei activităţi vitale este o minunata uşurare pentru forţa care-o întreţine: de aici seninătatea de pe chipul omului mort.
Lunga este noaptea timpului fara margini şi repede se deapănă firul vieţii.
Exista vreun alt joc de noroc mai hazardat decât jocul vieţii şi al morţii? Ne preocupa fiecare partida, caci am angajat tot ce aveam.
Natura singura nu minte. Ea declara ca nu-l pasa de moartea sau viaţa unei fiinţe.
Materia, prin persistenta ei absoluta, ne asigura o indestructibilitate în virtutea căreia acela care nu poate sa conceapă altceva se poate crede nemuritor.
*
* *
Orice animal de prada devine mormântul viu a o mie altora şi nu se păstrează în viaţă decât cu preţul a o mie de alti martiri.
*
* *
Inteligenta sporeşte facultatea de a suferi, atingând la om gradul cel mai înalt.
*
* *
Ca existenta noastră implica deja o greşeală este dovedit prin naştere.
*
* *
Justiţia eterna lucrează. Daca oamenii n-ar fi fost rai, soarta lor ar fi fost mai buna.
În acest sens putem spune ca lumea şi-a împărţit singura o dreptate distributiva.
*
* *
Când dintr-o mare ingratitudine a sortii voinţa este sfărâmată, omul nu mai vrea nimic, firea i se îmblânzeşte, este trist, nobil, resemnat. Daca gândirea îşi pierde obiectul determinat, risipindu-se în lumea înconjurătoare, ea anunţa o dispariţie gradata a voinţei. Omul caută o scăpare proprie de legăturile care-l tin pe pământ, are dulcele presentiment al morţii, care anunţa ieşirea timpului de sub comanda imperioasa a voinţei.
O bucurie secreta, „bucuria necazului”, însoţeşte aceasta stare.
Când suferi şi te lamentezi fara sa te resemnezi ai pierdut şi pământul şi cerul; nu-ţi mai rămâne decât o sentimentalitate searbădă.
*
* *
Baza oricărei voinţe este nevoia, lipsa; prin urmare durerea. Daca scopul voinţei lipseşte sau daca este atins prea uşor, omul este cuprins de o mare plictiseala. Viaţa lui oscilează atunci intre durere şi plictiseala, ca elemente esenţiale ale vieţii. Plictiseala sfârşeşte adesea în disperare, este trăsătura de unire intre fiinţe şi deci raţiunea sociabilităţii.
*
* *
Efortul identificându-se cu actul conştiinţei se numeşte voinţa. Orice împiedica voinţa se numeşte durere. Orice permite voinţei să-şi atingă scopul se numeşte placere. Voinţa însăşi concretizează mai slab sau mai pregnant durerea şi placerea. Satisfacţia este repede depăşită dând naştere unei noi necesităţi, unei noi dureri şi tot asa…
A voi înseamnă a suferi şi cum a trai este voinţa, orice viaţă este prin esenţa dureroasa.
