Daca fiecare om ar viziona, cu proprii sai ochi, spectacolul durerilor şi vicisitudinilor de tot felul la care este expusa propria lui viaţă, şi-ar pierde minţile de spaima. Daca optimistul cel mai fervent s-ar plimba prin spitale, lazarete, sali de chirurgie, prin închisori, camere de tortura şi de execuţie, pe câmpurile însângerate de război; daca i s-ar deschide apoi toate locuinţele întunecoase ale mizeriei ar recunoaşte, fara îndoială, adevărata fata a acestei lumi, „cea mai buna posibila”.
De unde a luat Dante fondul Infernului sau, daca nu din lumea reala? Noi toţi siântâm ca a zugravit adevărul. Pe când, dimpotrivă, când ajunge sa descrie cerul cu bucuriile sale, se încurca şi întâmpina greutăţi de neînlăturat, pentru ca raiul nu are referinţe în lumea noastră. De aceea nu-l rămâne decât sa ne expună învăţătura ce-l fusese data de strămoşii lui, de Berenice şi de sfinţi.
Iată o dovada în plus asupra aspectelor pe care le îmbracă lumea noastră.
Optimismul este de fapt lauda nemeritata adusa creatorului şi operei sale – pământul, a puterii de viaţă care se reflecta ademenitor în operele sale, este, aşadar, o doctrina falsa, chiar corupta. Caci ne prezintă viaţa ca pe o stare demna de a fi dorita, scopul vieţii fiind fericirea omului. Conducându-se după aceste făgăduieli, fiecare crede ca are dreptul de necontestat la placere şi la fericire. Daca nu-l fericit, aşa cum se întâmplă de obicei, se crede nedreptăţit şi-şi pierde scopul existentei sale. Astfel, i se pare firesc sa considere munca, mizeria, constrângerile şi suferinţa încoronate de moarte ca scop al vieţii noastre, ele conducând implicit la nimicirea voinţei. De aceea, în Noul Testament lumea este prezentata ca o vale a plângerii, viaţa ca o şcoală de curăţire, un instrument al martirajului şi simbol al creştinismului.
Nu exista decât o singura fericita greşeala înnăscută: aceea de a crede ca suntem aici pentru fericirea noastră. Aceasta greşeală se scurge odată cu existenta noastră, întreaga noastră fiinţă nu-l decât perifraza ei, trupul nostru este monograma ei. Dar daca nu suntem decât expresia voinţei de a exista, nemulţumirea succesiva a voinţei noastre ar trebui sa fie fericirea.
Cu cât vom stărui în aceasta greşeală înnăscută şi ne vom întări în ea prin dogme simpliste, lumea ne va părea mai plina de contradicţii. Caci la fiecare pas pe care-l parcurgem, cât trăim atât în exteriorul, cât şi în interiorul fiinţei noastre, învăţătura ne este cu totul contrarie. Pe când omul fara minte suferă numai în urma impactului cu realitatea, la neliniştea celui care cugeta se adauga uimirea teoretica de a şti pentru ce o lume şi o viaţă care sunt făcute pentru ca oamenii sa fie fericiţi răspund atât de rau scopului lor.
Filosoful se întreabă oftând: „Pentru ce sunt atâtea lacrimi în lume?” şi multe altele. Începe sa caute cauza, motivaţia. Oricând, oricine poate încerca sa justifice nefericirea sa individuala, fie prin intervenţia nefasta a hazardului sau a semenilor sai, fie prin influenta constelaţiei rele sub care s-a născut sau câte putin din toate. Aceasta nu schimba nimic din faptul ca şi-a pierdut scopul vieţii, acela de a fi fericit.
Deci aproape toate fizionomiile vârstei a treia au întipărită expresia nemulţumirii. Caci fiecare zi din viaţa ne-a învăţat ca bucuriile sunt înşelătoare, neoferind ceea ce promit, neaducind mulţumire inimii şi ca posedarea lor este cel putin înveninata de necazurile care le însoţesc sau care le dau naştere.
*
* *
Motivele care-l determina pe oameni sa acţioneze sunt în număr de trei: a) Egoismul, care determina bunăstarea individului; el este fara margini; b) Răutatea, care doreşte nenorocirea aproapelui; c) Mila, care vrea binele aproapelui; ea merge pina la nobleţe şi grandoare.
Orice acţiune omeneasca are drept cauza unul din aceste mobile, lucrând în parte sau împreună.
Egoismul de care cu toţii suntem plini şi pe care-l ascundem din politeţe se trădează în momentul în care instinctiv căutăm în fiecare persoana pe care-o vedem o relaţie sau un mijloc de parvenire către unul din scopurile pe care le urmărim. Când facem o cunoştinţă noua primul nostru gând este de a şti daca şi cât ne poate fi folositoare; daca nu poate, nu reprezintă nimic pentru noi. Este în natura fiinţei umane sa vadă în aproapele sau un posibil mijloc pentru a-şi atinge scopurile.
Se poate schimba modul de a acţiona, dar nu şi voinţa reala, care singura poate avea valoare morala.
Nimeni nu poate schimba scopul spre care tinde voinţa; poate schimba doar calea care duce către acest scop.
Învăţătura, experienta modifica alegerea mijloacelor, dar nu schimba scopul final şi general.
Egoistul poate fi învăţat ca prin sacrificarea avantajelor mărunte va accede către altele majore. Omului rau i se poate arata ca raul pe care-l face atrage un altul mai mare asupra sa. Omul dotat cu un caracter pozitiv poate, prin amplificarea gândirii, prin cultura şi experienta, sa se manifeste pe un plan superior, apropiindu-se de perfecţiune.
Cultura morala poate îmbunătăţi acţiunea, dar limitele ii sunt uşor de sesizat. Mintea e luminata, dar inima sta în umbra. Principiul fiinţei, din punct de vedere moral, ca şi elementul intelectual sau fizic este înnăscut.
Oricine este ceea ce este: „un dar al lui Dumnezeu”!
*
* *
Lumea trebuie sa se întoarcă şi sa urce la cauza sa primara, primordiala, la creatorul ei.
Daca o fiinţă trebuie sa fie moralmente libera, ea nu trebuie sa fie creata, ci sa aibă o existenta determinanta, depinzând de propria sa cauza şi de puterea ei proprie de perfecţionare.
Aşadar, existenta şi actul sau particular de creaţie, desfăşurat în timp, sunt răspunzătoare de toate manifestările lor.
Pentru ca o fiinţă sa fie responsabila de actele sale, de intenţionalitatea lor, trebuie sa fie libera.
Prin urmare, din responsabilitatea care este proba conştiinţei noastre, rezulta ca voinţa este libera şi ca ea este principiul determinant al fiecărui individ.
Pedeapsa păcatului şi a raului revine asupra creatorului sau. Daca aceasta este chiar voinţa, prezentându-se în manifestările sale cele mai diverse, păcatul vine chiar de la om; daca dimpotrivă exista Dumnezeu, cauza raului şi a păcatului contrazice divinitatea sa.
*
* *
În viaţă este necesar, daca vrem sa ne atingem scopul, sa urmam o singura linie, lăsând la dreapta şi la stânga ei o mulţime de lucruri. Caci drumul vieţii este lesne comparabil cu un drum pe pământ, care nu-l decât o linie cu un minimum de suprafaţă.
Daca renunţările şi sacrificiile ni se par inutile şi precum copiii la bâlci luam tot ce ne place în treacăt, vom suferi urmările datorate unor false iluzii şi aspiraţii.
Linia drumului nostru este transformata într-o suprafaţă pe care o parcurgem în zig-zag, fara sa ajungem nicăieri. De aceea, numai atunci va arata caracter şi va putea sa acţioneze corect.
Invidiem poziţia sociala a unora din semenii noştri, cu toate ca n-ar fi potrivit caracterului nostru şi ne-ar aduce numai nefericire.
Precum pestele nu sta bine decât în apa, pasarea în aer, iar şoarecele în pământ, tot astfel se simte bine în atmosfera lui specifica: aerul palatului devine astfel de nerespirat pentru multi.
*
* *
Numai experienta ne învaţă ce vrem şi ce putem: pina atunci suntem lipsiţi de caracter şi numai încercările grele ne pun pe adevăratul drum. Caracterul omului sta în legătură directa cu experienta sa de viaţă.
Caracterul da măsura cunoaşterii propriei noastre individualităţi, a voinţei abstracte, a calităţilor ferme, a măsurii şi direcţiei capacităţilor fizice şi intelectuale, cu o singura propoziţie omul este suma puterilor şi tuturor slăbiciunilor personalităţii.
*
* *
