Faptele şi acţiunile unui individ, ca şi acelea ale unui popor, pot apărea foarte modificate prin dogma. Prin ele insele, acţiunile sunt numai imagini golite de conţinut: intenţia este aceea care le dirijează, le da o semnificaţie morala. Şi totuşi în realitate semnificaţia morala poate fi aceeaşi chiar daca manifestarea ei exterioara este diferita. Cu acelaşi grad de răutate omul poate muri pe eşafod sau liniştit în mijlocul familiei.
Acelaşi grad de răutate exista şi la primitivi, exprimat prin omor şi canibalism, dar şi în societăţile avansate prin asuprire, intriga, pervertire: individul în sine rămâne acelaşi. In asemenea condiţii greu ii va fi celui lipsit de ipocrizie sa intoneze intru slava „Aleluia”.
*
* *
Cea mai slaba referire la eul personal ataca din rădăcina grija permanenta şi neliniştea pentru acesta. Virtutea şi o conştiinţă luminoasa aduc veselia şi liniştea. Egoistul se simte permanent înconjurat de duşmani, caci toate speranţele sale se sprijină pe binele sau propriu.
Omul bun trăieşte în mijlocul prietenilor: fericirea lor este fericirea sa proprie. Caci interesul legat de o mulţime de alti oameni nu poate sa neliniştească tot atât ca acela care nu se raportează decât la o singura persoana.
*
* *
Hazardul lovind totalitatea indivizilor, se echilibrează cauzând fiecăruia fericire sau nefericire.
Orice act benefic, în totalitate dezinteresat, având drept scop diminuarea nenorocirii aproapelui, devine la o examinare atenta un act misterios, un gest aparţinând misticismului practic, practic de neexplicat şi generat de acelaşi principiu care sta la baza oricărui misticism. Caci nu e cu putinţă sa împarţi pomana fara a avea un scop mai îndepărtat decât acela de a îndulci sărăcia altuia, excepţie făcând numai actul recunoaşterii propriului eu într-o fiinţă străină.
Cel care moare pentru patrie şi-a pierdut iluzia cre-l restrânge existenta la propria sa persoana: propriul sau eu ii apare în compatrioţii sai.
Muritorul care nu mai face diferenţa dintre persoana sa şi celelalte, care-şi sacrifica viaţa pentru a o salva pe-a celor din jur, acest muritor recunoscând intimul şi adevăratul eu în toţi semenii sai, considera durerile neexprimate şi inexprimabile ale tuturor celor vii ca pe ale sale, apropiindu-şi suferinţa lumii întregi. Nici durerea nu-l este străină. Caci fericirea şi nefericirea personala sunt caracteristice numai omului egoist.
Îmbrăţişează existenta întregii umanităţi şi vei constata ca nu aspira decât la neant într-o lupta interioara şi o suferinţă continue.
Voinţa de a trai este sfărâmată de suferinţă mai înainte ca negaţia, renunţarea la sine însuşi sa se producă. Omul ajuns la paroxismul disperării de toate gradele reintra în el însuşi, învaţa sa se cunoască, schimba sensul acţiunii sale şi se ridica mai presus de suferinţă sa. Atunci, sfinţit, intra într-o fericire nespusa, renunţa detaşat la tot ceea ce dorea pina atunci, cu tot sufletul şi primeşte moartea ca pe-o izbăvire.
Din flacăra purificatoare a durerii, negarea voinţei de a trai, adică eliberarea, izbucneşte ca un fulger.
Durerile mari purifica pina şi animalele.
Goethe a zugravit cu mare intensitate în povestea Margueritei aceasta eliberare de dorinţa de a trai, cauzata de o mare disperare.
DORINŢA DE A MURI.
Despre renunţare – Quietismul – Ascentismul în diferite religii – Sinuciderea – Moartea – Eternitatea.
Daca ne ridicam un moment prin contemplare estetica deasupra grelei atmosfere terestre, suntem în acele momente cele mai binecuvântate fiinţe dintre toate. In ce grad se ridica, aşadar, fericirea omului a cărui voinţa este absolut liniştită, nu numai pentru un moment, ca în placerea frumosului, ci pentru totdeauna?
Un om care după lupte crâncene se regăseşte biruitor nu e decât o fiinţă gânditoare, o oglinda a lumii. Nimic nu-l mai poate nelinişti sau mişca, caci s-a rupt de miile de fire ale voinţei: dorinţele, frica, invidia, necazul etc.
Viaţa cu fiinţele ei aluneca deasupra lui ca visele de dimineaţă în somnolenta sufletelor noastre: numai realitatea suferinţei rămâne prezenta.
Cel care ajunge sa cunoască acest adevăr va găsi lumea în armonie cu vederile sale, daca nu cu dorinţele sale.
Întâmplările de orice natura, cu toate că-l chinuie, nu-l vor mai mira: va recunoaşte ca durerea şi necazul lucrează pentru adevăratul scop al vieţii: distrugerea voinţei de a trai.
Sa ne întoarcem privirea de la propria noastră suficienta, de la îngustimea sentimentelor noastre, de la prejudecăţile de tot felul spre aceia care au învins lumea.
Vom cunoaşte acea pace superioara oricărui raţionament, acea mare liniştită de sentimente, acea odihna, acea siguranţă neclintita al carei singur reflex pe chipurile pictate de un Corregio sau Rafael este o evanghelie în care oricine poate avea încredere: nu rămâne decât cunoaşterea, dorinţă a dispărut.
Sinucigaşul iubeşte viaţa; se plânge numai de condiţiile sub care i se oferă. Aşadar, el nu renunţa la voinţa de a trai, ci numai la apariţia sa accidentala ca expresie a vieţii, căreia ii distruge în persoana sa unul din fenomenele trecătoare.
Sinucigaşul este precum bolnavul care refuza un tratament dureros dar salvator, preferind să-şi păstreze boala. Suferinţa suportata cu curaj suprima voinţa.
Quietismul, adică renunţarea la voinţa, ascentismul, adică distrugerea intenţionată a voinţei şi misticismul, adică conştiinţa identităţii fiinţei sale cu universul au relaţii atât de adânci, incit acela care se recunoaşte ca partizan al unui din aceste sisteme le va primi implicit şi pe celelalte.
Nimic mai suprinzator decât conformarea doctrinelor unor scriitori atât de diferiţi în timp, spatiu şi religie, precum şi siguranţă şi încrederea cu care ne prezintă rezultatul experintei lor profunde.
Înţelesul adevăratei vieţi monastice este ca cineva se simte demn şi capabil de o existenta mai buna decât a noastră, dorind sa întărească şi sa menţină aceasta convingere prin dispreţul arătat placerilor şi bucuriilor vulgare ale pământului. Aici se aşteaptă în linişte sfârşitul acestei vieţi, lipsita de orice atracţie vana pentru a saluta ora eliberării şi a morţii.
Cu atât mai mult iudaismul, brahmanismul şi budhismul se apropie de spiritul se tendinţa morala ale lui Cristos. Acesta este miezul, esenţa religiei şi nu poveştile cu care se înconjoară.
*
* *
Protestantismul, eliminând ascetismul şi celibatul, a devenit prin aceasta o adevărată apostazie.
Astfel, protestantismul a degenerat către un raţionalism rigid, care se rezuma la doctrina unui bun părinte ce a creat lumea pentru amuzament (lucru în care n-a prea reuşit).
Aceasta poate fi o religie buna pentru pastorii protestanţi avuţi, însuraţi şi instruiţi, dar nu se poate spune ca ar mai conţine şi ceva creştinism.
*
* *
Din obişnuinţă spunem ca tinereţea reprezintă partea fericita a exisentei noastre, iar bătrâneţea perioada trista. Aceasta afirmaţie ar fi adevărată daca pasiunile ne-ar putea face fericiţi. Dar tinereţea este prada pasiunilor care descresc odată cu înaintarea în vârsta, când cunosterea devine libera şi capătă un rol dominator. Menţionând ca orice placere este negativa, orice durere este pozitiva, vom înţelege ca pasiunile nu fericesc pe nimeni şi ca bătrâneţea nu-l tocmai de plâns. Orice placere reprezintă satisfacerea unei necesităţi. Odată cu eliminarea necesităţii, placerea este tot atât de regretata ca şi când cineva nu mai poate mânca după ce s-a saturat. Platon preţuieşte mult mai corect ca senectutea este fericita datorita eliberării ei de sexualitate.
