* *
Viaţa este prinosul pe care-l avem de îndeplinit. De aceea, cuvântul „sfârşit” suna bine.
*
* *
Lumea este adevăratul infern: de-o parte sunt sufletele chinuite, de cealaltă călăii lor.
Nici un om n-a fost pe deplin fericit în prezent, poate doar daca nu i-a luat vinul minţile.
Cea mai mare mângâiere în nefericire este vederea nefericirii altora mai loviţi decât noi. Asta sta în puterea fiecăruia. Dar cine oare ar putea sa se resemneze pentru toţi?
Convingerea ca lumea şi prin urmare omul sunt atât de imperfecţi incit n-ar trebui sa existe este de natura sa ne stimuleze indulgenta unora fata de alţii: la ce te poţi aştepta într-adevăr de la o asemenea specie de fiinţe? Uneori cred ca modalitatea cea mai potrivita de a-l apropia pe oameni este de a înlocui politicosul „domnule” cu „tovarăş de suferinţă”. Oricât de ciudata ar părea expresia, ea este corecta, arunca aproapelui lumina cea adevărată şi recheamă la indulgenta, dragoste fata de aproapele, fara de care nimeni nu poate trai şi pe care, prin urmare, oricine o datorează semenului sau.
*
* *
Suntem ca mieii care se joaca în livada sub privirea măcelarului. Nu ştim ce dezastre ne pregăteşte destinul în acel moment de fericire: boli, persecuţie, ruina etc.
*
* *
Brahma produce păcatul printr-un fel de greşeală sau rătăcire şi rămâne chiar el pe pământ pentru a-l ispăşi pina la răscumpărare. Foarte bine face.
În budism, lumea se naşte dintr-un „luxus” inexplicabil, producându-se după mult timp de şedere în aceasta lumina a cerului, în aceasta beatitudine senina numita „Nirvana”, care va fi recucerita prin suferinţă: ca un fel de fatalitate ce trebuie înţeleasă în sens moral, cu toate ca explicaţia ei îşi are analogia şi imaginea exacta, corespunzătoare în natura prin formarea inexplicabila a lumii primitoare, nebuloasa şi vasta, de unde va răsări un soare. Dar greşelile morale au făcut lumea fizica în mod gradat mai rea, tot mai rea, pina ce a luat trista ei forma actuala.
*
* *
Pentru greci, lumea şi zeii îndeplineau o cerinţă incognoscibila, erau opera unor nevoi nepătrunse. Aceasta explicaţie are, pentru noi, un caracter provizoriu.
Ormuz trăieşte în război cu Ahriman; aceasta se mai poate admite. Dar un Dumnezeu ca acest Jehova, care din cauza de fireasca placere şi pentru înveselirea inimii creează aceasta lume de mizerie şi de văicăreli şi care se felicita pentru isprava, asta-l prea mult!
Sa consideram, aşadar, religia iudaica din acest punct de vedere ca cea din urma printre doctrinele religioase ale popoarelor civilizate; ceea ce concorda cu faptul ca nu propăvăduieşte nemurirea.
*
* *
Lumea este cimpul de lupta al fiinţelor agitate, suferinde şi care nu subzista decât numai pentru ca una sfâşie pe cealaltă. Orice animal de prada ajunge mormântul viu a inca o mie de alti prădători şi nu rezista în timp decât cu preţul unui lung sir de martirii. Inteligenta măreşte capacitatea de a suferi, atingând la om gradul cel mai înalt.
În aceasta lume un sistem optimist de evaluare este absurd şi inutil. A fi optimist este modalitatea simplista de a percepe lumea, universul în ceea ce are luminos: splendoarea munţilor, diversitatea plantelor şi animalelor, lumina soarelui sunt ca o lampa magica, frumoasa la vedere. E cu totul alta afacere să-ţi trăieşti efectiv viaţa!
După optimist vine biologul, care lauda perfecţiunea şi ordinea universala ce împiedică planetele sa se ciocnească intre ele, pământul sa se contopească cu apa, etc.
Raul, abulia domnesc în lume şi nu concorda cu deismul.
Singurătatea trebuie sa domneasca în ceruri, de aceea deismul a căutat sa se justifice prin diferite subterfugii teologice, care au distrus argumentaţia lui Hume şi Voltaire.
Pantesimul, raportat la univers, nu este mai uşor de susţinut. Rezista numai prin metafora şi când se ia în calcul numai ordinea aparent imuabila a fenomenului fizic. Numai aşa s-ar putea vorbi de „divin”.
Daca, pătrunzând în adâncime, se adauga caracterul subiectiv şi moral, cu trena de excese a oricărei cercetări şi interpretări, sesizam cutremuraţi ca ne aflam în fata lui Dumnezeu.
*
* *
Vrem sa ştim cât preţuiesc oamenii văzuţi concomitent cu sufletul lor? Sa contemplam cita concordanta este intre ei şi destinul lor şi vom vedea suferinţele, lipsurile, agitaţia şi moartea. Justiţia eterna lucrează: daca n-ar fi atât de rai, soarta lor ar fi mai buna.
În acest sens, putem spune ca lumea îşi face singura o justiţie distributiva. Daca s-ar putea pune în talerul unei balante, de-o parte toate nefercirile lumeşti, de cealaltă toate greşelile, s-ar recunoaşte adevărul acestei aserţiuni.
*
* *
Ce poate fi luat în serios în viaţa omeneasca? Praful nu merita osteneala.
*
* *
Efortul neîncetat de a izgoni suferinţa nu are alt rezultat decât o schimbare de suprafaţă. La origine ea apare sub forma necesităţii şi a grijilor materiale. In cazul în care prin munca şi eforturi deosebite reuşim s-o izgonim sub aceasta forma şi înfăţişare, suferinţa se transforma, fiind în continuare prezenta, raportata la vârsta şi ţinând seama de factorul întâmplare, sub forma instinctului sexual, geloziei, pasiunii, invidiei, urii, fricii, bolii, zgârceniei etc. Daca suferinţa nu găseşte alte cai de manifestare atunci îmbraca mantia posomorita şi întunecată a plictiselii, saţietăţii şi trebuie din nou alungata. Am izbutit s-o înlăturăm după eforturi îndelungate; ea îşi reia prima înfăţişare şi jocul reîncepe.
Viaţa este o mare plina de stânci şi vârtejuri pe care omul le ocoleşte cu mare prudenta şi grija. Daca izbuteşte sa scape de ele, nu poate, cu cât înaintează, sa întârzie mareele, totalul naufragiu de neînlăturat: „moartea”, care aleargă înaintea lui.
