Sa luam de exemplu Coranul: aceasta carte proasta a fost de ajuns pentru a fonda una din marile religii ale lumii, pentru a satisface o mie trei sute de ani nevoia metafizica a milioane de oameni, pentru a deveni baza moralei lor, pentru a-l învăţa sa dispreţuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaie sângeroase şi în cele mai îndepărtate cuceriri. Aici se manifesta forma cea mai săracă şi searbădă a teismului. Poate sa fi pierdut mult prin traduceri, dar n-am găsit nici o idee preţioasă în Coran. Aceasta demonstrează ca facultatea metafizica nu merge mână-n mina cu necesitatea metafizica. La origine omul, mai aproape de natura, prindea mai bine înţelesul lucrurilor şi fenomenelor: iată de ce strămoşii brahmanilor ajunseseră la concepţii supraomeneşti.
Înţeleg prin metafizica acel mod de cunoaştere care depăşeşte posibilităţile oferite de experiment, natura, fenomenele întâmplate, pentru a explica de ce fiecare lucru este condiţionat în înţelesul sau, sau în termeni limpezi, ce se afla dincolo de natura şi o face posibila.
*
* *
Din exterior nu vom putea niciodată sa ajungem la esenţa lucrurilor: oricât de mult s-ar strădui cineva nu va câştiga decât închipuiri şi vorbe. E ca şi cum te-ai învârti în jurul unui castel, căutând zadarnic o intrare şi, aşteptând, schiţezi faţadă. Acesta este drumul pe care l-au urmat toţi filosofii înaintea mea. Care este, aşadar, acea metoda care ne poate conduce pina la esenţa şi principiile lucrurilor, pina la voinţa? Iat-o:
Daca omul n-ar fi decât o fiinţă cugetătoare, capul unui înger înaripat, fara corp, un subiect curat al conştiinţei în lumea care il înconjoară, ea nu i-ar părea decât o reprezentare. Dar el îşi are rădăcina în lume, exista ca individ al ei, conştiinţa sa, care este reazemul lumii ca reprezentare depinde un corp ale cărui afecţiuni sunt punctul de plecare al intuiţiilor noastre. Acest corp este pentru gânditorul pur o reprezentare, un obiect printre alte obiecte: mişcările şi acţiunile acestui corp nu sunt cunoscute de gânditorul pur decât ca schimbări ale celorlalte obiecte simţitoare şi i-ar fi tot atât de străine, de neînţeles, daca semnificaţia lor nu i-ar fi descoperita într-un alt mod. Ar vedea actele sale urmând motivele cu constanta unei legi naturale, precum fac celelalte obiecte care se supun unor cauze de naturi diferite. N-ar înţelege deloc influenta motivaţiei ca legătura a efectului cu cauza sa. Ar putea, după plac, sa numească putere, calitate sau caracter intrinsec esenţa neînţeleasă a actelor sale; dar n-ar şti mai mult. Şi totuşi nu-l asa: exista o noţiune care explica taina subiectului conştiinţei, aceasta noţiune se numeşte „voinţa”.
Aceasta noţiune şi numai ea ii oferă cheia de sine însuşi ca fenomen, ii descoperă înţelesul, ii arata resortul interior al fiinţei, actelor şi mişcărilor sale. Orice act concret al voinţei este asemenea unei mişcări a corpului sau: nu poate voi actul în realitate fara sa perceapă în acelaşi timp ca acel act se manifesta ca mişcare a corpului. Actul voluntar şi mişcarea corpului nu sunt doua stări obiectiv diferite şi legate de cauzalitate: intre ele nu exista raportul cauză-efect; sunt un singur şi acelaşi lucru dat în doua moduri diferite, dintr-o direcţie imediat în cealaltă prin intenţie intelectuala. Acţiunea corpului nu este altceva decât actul voinţei obiective manifestata prin intuiţie. Făcând se deosebeşte de voind numai ca acte reflexive, în realitate e unul şi acelaşi lucru. Concluzia este ca fondul fiinţei noastre este voinţa; manifestarea ei imediata este corpul.
Prin urmare, este necesar sa înţelegem natura după noi înşine şi nu pe noi înşine după natura.
Am ales acest cuvânt voinţa în lipsa de altul mai bun, dând conceptului de voinţa un înţeles mult mai larg, pe care nu l-a avut pina azi. Nu s-a recunoscut pina acum identitatea esenţială a voinţei cu toate forţele care lucrează în natura şi ale căror manifestări variate aparţin speciilor a căror voinţa este genul. S-au considerat toate aceste lucruri ca eterogene. Prin urmare, nici un cuvânt nu poate exprima aceasta concepţie. Aşadar, genul l-au numit după specia cea mai înaltă, aceea de care avem imediat cunoştinţa în noi şi care ne conduce cunoaşterea imediata a celorlalte.
Pina la mine s-a luat conceptul voinţei drept conceptul puterii; eu am făcut contrariul şi consider orice forţă naturala ca pe-o voinţă: aici nu-l numai o disputa inutila. Este dimpotrivă un punct de cea mai mare importanta, caci concepţia puterii are la baza cunoaşterea intuitiva a lumii obiective. Reprezentarea ca fenomen îşi are originea în domeniul în care stăpânesc cauza şi efectul. Reprezintă ceea ce este esenţial în cauza, acel punct la care explicarea fenomenului prin cauzalitate se opreşte. Singura concepţia voinţei nu-şi are izvorul în fenomen, nici în reprezentarea intuitiva, ci vine dinăuntru, emanând din conştiinţa fiecăruia; în ea fiecare recunoaşte propriul sau eu fara vreo alta forma, nici chiar aceea a subiectului şi a obiectului, caci aici ceea ce se cunoaşte şi ceea ce este cunoscut coincid. Aşadar, daca punem forţa în locul voinţei, punem necunoscutul în locul cunoscutului, singurul lucru cunoscut imediat.
Sa punem dimpotrivă, aşa cum s-a făcut pina acum, concepţia voinţei în locul concepţiei puterii; părăsim singura concepţie pe care o avem despre lume, o lăsăm sa se piardă într-o concepţie abstracta rezultata din fenomen.
Sfârşitul atât de evidenţiat în fiecare din părţile organismului animal dovedeşte ca nu-l vorba de o putere oarba, ci de voinţă. Dar multi concep voinţa ca pe un act condus de spirit. Voinţa şi spiritul sunt luate drept un tot unitar, în care spiritul este determinant. Ce se întâmplă? Spiritul apare ca existând în afara animalului, coordonând voinţa către sfârşit. De aici concluzia ca animalul ar exista în spirit înainte de a deveni real. Iar sfârşitul deriva în mod esenţial din voinţa şi cum voinţa este fondul fiinţei vii, cum orice fiinţă organizata nu este decât exprimarea exterioara vizibila a voinţei, rezulta ca acest sfârşit se extinde la însăşi fiinţa, ca este interioara şi permanenta.
Uimirea noastră în fata nesfârşitei perfecţiuni, concomitent cu caracterul finit al oricărei creaţii a naturii are la baza modul limitat de a vedea al omului, care considera ca exista semnul egal intre creaţia umana şi cea naturala. Din acest punct de vedere voinţa şi creaţia sunt doua concepte diferite. Intre aceste doua concepte mai deosebim inca:
1) Spiritul strain voinţei în ea însăşi şi care nu e decât modalitatea, calea prin care acesta trebuie sa treacă înainte de a se concretiza.
2) Materia străină voinţei care trebuie cu toate acestea sa primească de la o alta forma, pentru ca aceasta voinţă se lupta împotriva alteia – natura acestei materii.
Creaţiile naturii, spre deosebire de cele umane, sunt o manifestare imediata, nu mediata, a voinţei. Natura lucrează primitiv, fara conştiinţă. Voinţa şi creaţia ei nu sunt despărţite prin vreo reprezentare intermediara – ele sunt una. Materia însăşi este una cu ele, caci materia este pur şi simplu voinţa în stare vizibila. Aici materia este total pătrunsă de forma. Materia, depăşită de forma – ca în opera de arta – este abstracţie pura, copil al raţiunii fara vreo experienta posibila. Materia speciei de arta este, dimpotrivă, empirica. Identitatea materiei şi a formei este caracterul produsului natural; diversitatea lor naşte opera de arta.
*
* *
Nu se poate spune ca viaţa omeneasca este lunga sau scurta, caci în fond ea este scara cu care măsurăm toate celelalte lungimi ale timpului. In Vede şi Upanişade durata fireasca a vieţii este apreciata la o suta de ani. Caci am observat ca numai aceia care trec de nouăzeci de ani se sfârşesc fara boala, fara convulsii, fara horcăieli, câteodată fara sa pălească, uneori şezând după masa. La orice alta vârsta se moare prematur.
În Vechiul Testament viaţa omului este apreciata la şaptezeci, optzeci de ani, cifra confirmata şi de Herodot. Experienta zilnica este interpretata fals, grosolan. La şaptezeci de ani oamenii nu mor de bătrâneţe, ci de boala, la fel cu cei mai tineri decât ei. Deci boala fiind esenţialmente o anomalie nu reprezintă un sfârşit natural.
*
* *
Diferenţa fundamentala dintre tinereţe şi bătrâneţe este aceea ca tinereţea are în perspectiva viaţa, iar bătrâneţea moartea. Care dintre perspective prezintă mai multe inconveniente? E de preferat oare sa ai viaţa înapoia ta sau în fata ta? Ecleziastul a spus-o deja: „Ziua morţii este mai buna decât a naşterii”. Caci „Cine trăieşte mult, vede mai mult rau”, zice un proverb spaniol.
*
* *
Planetele nu înscriu, după cum pretinde astrologia, existenta individului, ci mersul general al vieţii omeneşti, ordinea desfăşurării ei în timp, corespunzând unei anumite vârste, fiind rând pe rând, guvernata de ele.
Mercur stăpâneşte al zecelea an. Cu planeta aceasta omul se mişca repede şi uşor într-o orbita restrânsa; orice fleac este cauza perturbatoare, dar învaţa mult şi uşor sub mina Domnului, şireteniei şi elocinţei.
Cu al douăzecilea an începe stăpânirea planetei Venus; dragostea şi femeile il stăpânesc.
În al treizecilea an stăpâneşte Marte; la vârsta aceasta omul este violent, îndrăzneţ, orgolios şi războinic.
La patruzeci de ani bărbatul e stăpânit de patru planete mici: cimpul vieţii sale creste. Este frugi, adică practic, prin influenta lui Ceres; are un cămin datorita Vestei; a devenit înţelept şi învăţat datorita lui Palas şi, asemenea Junonei, sotia sa domneşte stăpâna în casa.
În al cinzecilea an stăpâneşte Jupiter: omul a supravieţuit celei mai mari parti a contemporanilor sai, se simte superior generaţiei actuale. Are multa forţă, experienta şi cunoştinţe. Este, în funcţie de personalitatea sa, autoritar cu cei ce-l înconjoară. Nu suporta sa i se poruncească şi vrea sa comande. Acum este mai apt sa devina conducător.
În al şaizecilea an vine Saturn şi cu el greutatea, încetineală, tenacitatea plumbului. Multi bătrâni par ca şi morţi: sunt palizi, greoi şi inerţi ca plumbul.
Cu Uranus, ciclul se încheie. Este momentul, se zice, de a merge în cer.
Nu pot să-l prind în calcul pe Neptun, pentru ca nu-l pot numi cu adevăratul sau nume – Eros. Prin Eros începutul se leagă de sfârşit. Eros este în conexiune misterioasa cu Moartea. Poate de aceea Horus sau Amentes al Egiptenilor este în acelaşi timp „cel care ia” şi „cel care da”.
*
* *
Moartea este marele rezervor al vieţii. Numai înţelegând marea trecere, ordinea şi ritmul ei vom fi împăcaţi cu noi înşine.
*
* *
Aproape şaizeci de planete au fost descoperite cu telescopul, aceasta inovaţie de care nu vreau sa aud vorbindu-se. Procedez în privinţa lor cum au procedat cu mine profesorii mei de filosofie: nu vreau sa stiu nimic, caci ele-mi discreditează marfa ce-o am în prăvălie.
