La tinereţe domina intuiţia, la bătrâneţe cugetarea; de aceea, la tinereţe omul este mai mult poet, iar la bătrâneţe mai mult filosof. Practic, la tinereţe conduc intuiţia şi impresia, iar la bătrâneţe reflecţia. Obiceiul modelează impresia cu vârsta. De aceea, la tinereţe domina partea exerioara a lucrurilor, de aceea tinerii tin sa se evidenţieze cu orice preţ.

      Cei dintâi patruzeci de ani ai existentei noastre ne furnizează textul; următorii treizeci de ani sunt comentariile care explica adevăratul sens şi legătura textului cu morala şi toate fineturile ei.

      Sfârşitul vieţii înseamnă sfârşitul balului, când măştile sunt aruncate, rămânând fiecare sa se arate celorlalţi după cum i-a fost firea.

      *

      * *

      Ştim ca prin contemplarea frumosului artistic putem cunoaşte fericirea. Prin aceasta, mergând mai departe cu raţionamentul, înţelegem la ce grad se ridica fericirea aceluia a cărui voinţa este liniştită nu numai într-un moment dat, acela al cunoaşterii frumosului, ci pentru totdeauna.

      *

      * *

      Teoretic, viaţa poate înfăţişa trei extreme. Mai întâi, este voinţa puternica, generatoare de pasiuni mari, caracteristica marilor personalităţi istorice, zugrăvita în drame şi epopei.

      Urmează conştiinţa curata eliberata de voinţă, caracterizând viaţa oamenilor de geniu.

      În sfârşit, marea letargie a voinţei şi, prin urmare, dorinţa fara scop, plictiseala paralizând viaţa este cea de-a treia extrema.

      Viaţa individului, departe de a se rătăci într-una din aceste extreme, nu le atinge decât foarte rar, cel mai adesea oscilând excitata intre aceste trei elemente, o voinţă legata de lucruri mărunte reproducându-se mereu şi scăpând de plictiseala.

      Daca nevoia constanta şi nesatisfăcuta de fericire caracterizează prima jumătate a vieţii, cea de-a doua parte a vieţii este caracterizata prin teama de nefericire.

      Caci odată cu trecerea timpului se conştientizează suferinţa ca realitate permanenta în dauna fericirii himerice, dispărută în trecut. La tinereţe, când necunoscutul îmi batea în usa eram fericit, gândind ca iată „vine fericirea mea”. Spre bătrâneţe impresia mea în aceeaşi ocazie era ceva ce semăna mai degrabă cu frica.

      *

      * *

      Indivizii înzestraţi intelectual, care nu aparţin cu totul lumii, trăind mai mult singuri, încearcă doua senzaţii opuse: la tinereţe au adesea impresia ca ar fi părăsiţi de lume; la maturitate, nu lumea-l părăseşte, ci ei fug de ea. La tinereţe senzaţia de părăsire îşi are originea în lipsa de experienta şi de cunoaştere. La maturitate, starea oarecum mai plăcută de mizantropie se bazează tocmai pe cunoaşterea vieţii. De aceea cea de-a doua parte a vieţii poate fi socotita mai plăcută ca cea dintâi.

      Veselia şi curajul tinereţii noastre vin în parte din faptul ca îndreptându-ne spre vârful unei înălţimi, nu vedem moartea ascunsa de cealaltă parte. Cum trecem de vârf, moartea se vede bine, obligându-ne sa cunoaştem direct ceea ce nu ştiam decât din auzite. Prin aceasta cunoaştere forţa vieţii începe sa scadă şi veselia sa dispară.

      *

      * *

      Negarea dorinţei de a trai nu poate fi considerata ca un bun câştigat; ea nu poate fi păstrată decât printr-o lupta continua, caci cu-l linişte definitiva pe pământ. De aceea viaţa intima a sfinţilor ni se releva plina de lupte interioare şi de încercări de tot felul.

      *

      * *

      Comuniunea suferinţei micşorează raul. Tot un rau este şi plictiseala, şi oamenii se grupează pentru a se plictisi în comun. Aşa cum dragostea de viaţă nu este decât frica de moarte, instinctul sociabilităţii îşi are rădăcinile mai putin în iubirea fata de semeni şi mai mult în teama de singurătate.

      Pentru a scăpa de singurătate, chiar şi o tovărăşie rea pare buna. Dar când cineva este născut pentru singurătate, întărit împotriva primei impresii pe care i-o produce, poate sa trăiască foarte bine totdeauna singur.

      Singurătatea este soarta tuturor spiritelor superioare. Câteodată vor fi trişti, dar se vor refugia întotdeauna în singurătate, alegând-o ca pe cel mai mic dintre doua rele.

      *

      * *

      Omul este singura fiinţă care se mira de propria sa existenta, animalul trăieşte în odihna sa şi nu se mira de nimic. Natura, după ce a trecut prin cele doua stăpâniri inconştiente ale mineralului şi vegetalului, după ce a depăşit lunga domnie animala, ajunge în sfârşit, prin om, la raţiune şi conştiinţa şi atunci se mira de opera sa şi se întreabă ce este. Aceasta mirare, care se produce mai ales în fata morţii şi la vederea distrugerii şi dispariţiei tuturor fiinţelor, este izvorul nevoilor noastre metafizice: prin ea omul devine un animal metafizic. Daca viaţa noastră era fara sfârşit şi fara durere poate nu s-ar fi întrebat nimeni de ce exista lumea şi care e soarta ei, caci acestea s-ar fi înţeles de la sine. Dar vedem ca toate sistemele filosofice şi religioase au drept scop sa răspundă la întrebarea „ce este după moarte?”. Şi cu toate ca religiile par ca avea ca obiect existenta Dumnezeilor lor, ele nu influenţează omul decât atât cât aceasta existenta este legata de aceea a nemuririi şi pare nedespărţita de ea. Fapt care explica lipsa de influenta şi durabilitate a sistemelor materialiste sau sceptice.

      Templele şi bisericile, pagodele şi moscheile din toate tarile şi din toate timpurile nu dovedesc necesitatea metafizica a omului. El se poate mulţumi câteodată cu fabule grosolane şi cu povesti absurde, dar când aceste povesti sunt imprimate în el de timpuriu, sunt de ajuns pentru a-l da un înţeles existentei sale şi a-l susţine moralitatea.

      Sa luam de exemplu Coranul: aceasta carte proasta a fost de ajuns pentru a fonda una din marile religii ale lumii, pentru a satisface o mie trei sute de ani nevoia metafizica a milioane de oameni, pentru a deveni baza moralei lor, pentru a-l învăţa sa dispreţuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaie sângeroase şi în cele mai îndepărtate cuceriri. Aici se manifesta forma cea mai săracă şi searbădă a teismului. Poate sa fi pierdut mult prin traduceri, dar n-am găsit nici o idee preţioasă în Coran. Aceasta demonstrează ca facultatea metafizica nu merge mână-n mina cu necesitatea metafizica. La origine omul, mai aproape de natura, prindea mai bine înţelesul lucrurilor şi fenomenelor: iată de ce strămoşii brahmanilor ajunseseră la concepţii supraomeneşti.

      Înţeleg prin metafizica acel mod de cunoaştere care depăşeşte posibilităţile oferite de experiment, natura, fenomenele întâmplate, pentru a explica de ce fiecare lucru este condiţionat în înţelesul sau, sau în termeni limpezi, ce se afla dincolo de natura şi o face posibila.

      *

      * *

      Din exterior nu vom putea niciodată sa ajungem la esenţa lucrurilor: oricât de mult s-ar strădui cineva nu va câştiga decât închipuiri şi vorbe. E ca şi cum te-ai învârti în jurul unui castel, căutând zadarnic o intrare şi, aşteptând, schiţezi faţadă. Acesta este drumul pe care l-au urmat toţi filosofii înaintea mea. Care este, aşadar, acea metoda care ne poate conduce pina la esenţa şi principiile lucrurilor, pina la voinţa? Iat-o:

      Daca omul n-ar fi decât o fiinţă cugetătoare, capul unui înger înaripat, fara corp, un subiect curat al conştiinţei în lumea care il înconjoară, ea nu i-ar părea decât o reprezentare. Dar el îşi are rădăcina în lume, exista ca individ al ei, conştiinţa sa, care este reazemul lumii ca reprezentare depinde un corp ale cărui afecţiuni sunt punctul de plecare al intuiţiilor noastre. Acest corp este pentru gânditorul pur o reprezentare, un obiect printre alte obiecte: mişcările şi acţiunile acestui corp nu sunt cunoscute de gânditorul pur decât ca schimbări ale celorlalte obiecte simţitoare şi i-ar fi tot atât de străine, de neînţeles, daca semnificaţia lor nu i-ar fi descoperita într-un alt mod. Ar vedea actele sale urmând motivele cu constanta unei legi naturale, precum fac celelalte obiecte care se supun unor cauze de naturi diferite. N-ar înţelege deloc influenta motivaţiei ca legătura a efectului cu cauza sa. Ar putea, după plac, sa numească putere, calitate sau caracter intrinsec esenţa neînţeleasă a actelor sale; dar n-ar şti mai mult. Şi totuşi nu-l asa: exista o noţiune care explica taina subiectului conştiinţei, aceasta noţiune se numeşte „voinţa”.

      Aceasta noţiune şi numai ea ii oferă cheia de sine însuşi ca fenomen, ii descoperă înţelesul, ii arata resortul interior al fiinţei, actelor şi mişcărilor sale. Orice act concret al voinţei este asemenea unei mişcări a corpului sau: nu poate voi actul în realitate fara sa perceapă în acelaşi timp ca acel act se manifesta ca mişcare a corpului. Actul voluntar şi mişcarea corpului nu sunt doua stări obiectiv diferite şi legate de cauzalitate: intre ele nu exista raportul cauză-efect; sunt un singur şi acelaşi lucru dat în doua moduri diferite, dintr-o direcţie imediat în cealaltă prin intenţie intelectuala. Acţiunea corpului nu este altceva decât actul voinţei obiective manifestata prin intuiţie. Făcând se deosebeşte de voind numai ca acte reflexive, în realitate e unul şi acelaşi lucru. Concluzia este ca fondul fiinţei noastre este voinţa; manifestarea ei imediata este corpul.

      Prin urmare, este necesar sa înţelegem natura după noi înşine şi nu pe noi înşine după natura.

      Am ales acest cuvânt voinţa în lipsa de altul mai bun, dând conceptului de voinţa un înţeles mult mai larg, pe care nu l-a avut pina azi. Nu s-a recunoscut pina acum identitatea esenţială a voinţei cu toate forţele care lucrează în natura şi ale căror manifestări variate aparţin speciilor a căror voinţa este genul. S-au considerat toate aceste lucruri ca eterogene. Prin urmare, nici un cuvânt nu poate exprima aceasta concepţie. Aşadar, genul l-au numit după specia cea mai înaltă, aceea de care avem imediat cunoştinţa în noi şi care ne conduce cunoaşterea imediata a celorlalte.

      Pina la mine s-a luat conceptul voinţei drept conceptul puterii; eu am făcut contrariul şi consider orice forţă naturala ca pe-o voinţă: aici nu-l numai o disputa inutila. Este dimpotrivă un punct de cea mai mare importanta, caci concepţia puterii are la baza cunoaşterea intuitiva a lumii obiective. Reprezentarea ca fenomen îşi are originea în domeniul în care stăpânesc cauza şi efectul. Reprezintă ceea ce este esenţial în cauza, acel punct la care explicarea fenomenului prin cauzalitate se opreşte. Singura concepţia voinţei nu-şi are izvorul în fenomen, nici în reprezentarea intuitiva, ci vine dinăuntru, emanând din conştiinţa fiecăruia; în ea fiecare recunoaşte propriul sau eu fara vreo alta forma, nici chiar aceea a subiectului şi a obiectului, caci aici ceea ce se cunoaşte şi ceea ce este cunoscut coincid. Aşadar, daca punem forţa în locul voinţei, punem necunoscutul în locul cunoscutului, singurul lucru cunoscut imediat.

      Sa punem dimpotrivă, aşa cum s-a făcut pina acum, concepţia voinţei în locul concepţiei puterii; părăsim singura concepţie pe care o avem despre lume, o lăsăm sa se piardă într-o concepţie abstracta rezultata din fenomen.

      Sfârşitul atât de evidenţiat în fiecare din părţile organismului animal dovedeşte ca nu-l vorba de o putere oarba, ci de voinţă. Dar multi concep voinţa ca pe un act condus de spirit. Voinţa şi spiritul sunt luate drept un tot unitar, în care spiritul este determinant. Ce se întâmplă? Spiritul apare ca existând în afara animalului, coordonând voinţa către sfârşit. De aici concluzia ca animalul ar exista în spirit înainte de a deveni real. Iar sfârşitul deriva în mod esenţial din voinţa şi cum voinţa este fondul fiinţei vii, cum orice fiinţă organizata nu este decât exprimarea exterioara vizibila a voinţei, rezulta ca acest sfârşit se extinde la însăşi fiinţa, ca este interioara şi permanenta.

      Uimirea noastră în fata nesfârşitei perfecţiuni, concomitent cu caracterul finit al oricărei creaţii a naturii are la baza modul limitat de a vedea al omului, care considera ca exista semnul egal intre creaţia umana şi cea naturala. Din acest punct de vedere voinţa şi creaţia sunt doua concepte diferite. Intre aceste doua concepte mai deosebim inca:

      1) Spiritul strain voinţei în ea însăşi şi care nu e decât modalitatea, calea prin care acesta trebuie sa treacă înainte de a se concretiza.

      2) Materia străină voinţei care trebuie cu toate acestea sa primească de la o alta forma, pentru ca aceasta voinţă se lupta împotriva alteia – natura acestei materii.

      Creaţiile naturii, spre deosebire de cele umane, sunt o manifestare imediata, nu mediata, a voinţei. Natura lucrează primitiv, fara conştiinţă. Voinţa şi creaţia ei nu sunt despărţite prin vreo reprezentare intermediara – ele sunt una. Materia însăşi este una cu ele, caci materia este pur şi simplu voinţa în stare vizibila. Aici materia este total pătrunsă de forma. Materia, depăşită de forma – ca în opera de arta – este abstracţie pura, copil al raţiunii fara vreo experienta posibila. Materia speciei de arta este, dimpotrivă, empirica. Identitatea materiei şi a formei este caracterul produsului natural; diversitatea lor naşte opera de arta.

      *

      * *

      Nu se poate spune ca viaţa omeneasca este lunga sau scurta, caci în fond ea este scara cu care măsurăm toate celelalte lungimi ale timpului. In Vede şi Upanişade durata fireasca a vieţii este apreciata la o suta de ani. Caci am observat ca numai aceia care trec de nouăzeci de ani se sfârşesc fara boala, fara convulsii, fara horcăieli, câteodată fara sa pălească, uneori şezând după masa. La orice alta vârsta se moare prematur.

      În Vechiul Testament viaţa omului este apreciata la şaptezeci, optzeci de ani, cifra confirmata şi de Herodot. Experienta zilnica este interpretata fals, grosolan. La şaptezeci de ani oamenii nu mor de bătrâneţe, ci de boala, la fel cu cei mai tineri decât ei. Deci boala fiind esenţialmente o anomalie nu reprezintă un sfârşit natural.