Ceea ce oamenii numesc, în mod comun, soarta lor nu este decât suma acţiunilor lor ridicole.

      Nu exista laude suficiente pentru acel pasaj din Homer care îndeamnă la reflecţie înţeleaptă. Caci actele rele se vor ispăşi în viaţa viitoare, dar acţiunile stupide se ispăşesc în viaţa aceasta.

      Omul de lume perfect va fi acela pe care nu-l va opri nehotărârea, iar graba nu-l va rătăci niciodată.

      *

      * *

      Nu este nimic stabil în aceasta trecere: nici durere eterna, nici bucurie nesfârşită, nici impresie permanenta, nici entuziasm durabil, nici hotărâre care sa tina viaţă întreagă. Totul se desompune în torentul anilor; limitele, nenumăraţi atomi, fragmente ale fiecăreia din acţiunile noastre sunt viermi care devorează tot ce este nobil şi îndrăzneţ.

      Viaţa trebuie considerata o minciuna perfecta şi perpetua, atât în lucrurile mari, cât şi în cele mici. A promis? Nu se va tine de cuvânt decât pentru a ne arata ca telul odată depăşit, nu merita efortul. Câteodată ne înşeală speranţa, câteodată ceea ce speram. A dat? Nu-l decât pentru a avea de unde lua. Magia desartarii desfăşoară un paradis care dispare odată atins. Fericirea este situata în viitor întotdeauna, iar prezentul este ca un mic nor negru peste o câmpie scăldată în soare. Înaintea şi înapoia lui totul e lumina, numai el aunca o umbra.

      *

      * *

      Sa examinam rezultatele frumoase ale acestei opere universale atât de lăudata: sa studiem actorii care se agita chinuiţi pe scena lumii – acesta scena atât de solid trucata. Ce vom vedea?

      Gradul de sensibilitate la durere şi frustrare creste proporţional cu siântârea şi inteligenta, dorinţa însoţeşte suferinţa, se dezvolta perpetuu, ajungând subiect de tragedie sau comedie.

      Daca sunteţi sinceri, sunteţi dispuşi sa cântaţi „Aleluia” alături de cei optimişti?

      În lume, nefericirea şi durerea sunt generale.

      Scopul imediat al existentei noastre este durerea, caci nu se poate admite ca durerea fara margini, care se naşte din mizeria inerenta a vieţii, sa fie numai o întâmplare şi nu scopul însuşi.

      Nimeni nu-l de invidiat şi-s prea numeroşi aceia care-s de plâns.

      Cel care trăieşte îndeajuns pentru a vedea doua, trei generaţii umane trebuie sa se afle în starea spectatorului care, în timpul bâlciului, intra într-o baraca de circari şi sta doua, trei reprezentaţii la rând. Nu mai simte acţiunea, orice iluzie şi orice noutate dispar pentru el.

      *

      * *

      Ar ajunge nebun acela care ar observa în ordinea lor neschimbătoare numărul infinit de stele care luminează indiferente o lume în care mizeria şi văicăreala, în cel mai fericit caz plictisul, sunt spectacolul obişnuit.

      *

      * *

      Viaţa este prinosul pe care-l avem de îndeplinit. De aceea, cuvântul „sfârşit” suna bine.

      *

      * *

      Lumea este adevăratul infern: de-o parte sunt sufletele chinuite, de cealaltă călăii lor.

      Nici un om n-a fost pe deplin fericit în prezent, poate doar daca nu i-a luat vinul minţile.

      Cea mai mare mângâiere în nefericire este vederea nefericirii altora mai loviţi decât noi. Asta sta în puterea fiecăruia. Dar cine oare ar putea sa se resemneze pentru toţi?

      Convingerea ca lumea şi prin urmare omul sunt atât de imperfecţi incit n-ar trebui sa existe este de natura sa ne stimuleze indulgenta unora fata de alţii: la ce te poţi aştepta într-adevăr de la o asemenea specie de fiinţe? Uneori cred ca modalitatea cea mai potrivita de a-l apropia pe oameni este de a înlocui politicosul „domnule” cu „tovarăş de suferinţă”. Oricât de ciudata ar părea expresia, ea este corecta, arunca aproapelui lumina cea adevărată şi recheamă la indulgenta, dragoste fata de aproapele, fara de care nimeni nu poate trai şi pe care, prin urmare, oricine o datorează semenului sau.

      *

      * *

      Suntem ca mieii care se joaca în livada sub privirea măcelarului. Nu ştim ce dezastre ne pregăteşte destinul în acel moment de fericire: boli, persecuţie, ruina etc.

      *

      * *

      Brahma produce păcatul printr-un fel de greşeală sau rătăcire şi rămâne chiar el pe pământ pentru a-l ispăşi pina la răscumpărare. Foarte bine face.

      În budism, lumea se naşte dintr-un „luxus” inexplicabil, producându-se după mult timp de şedere în aceasta lumina a cerului, în aceasta beatitudine senina numita „Nirvana”, care va fi recucerita prin suferinţă: ca un fel de fatalitate ce trebuie înţeleasă în sens moral, cu toate ca explicaţia ei îşi are analogia şi imaginea exacta, corespunzătoare în natura prin formarea inexplicabila a lumii primitoare, nebuloasa şi vasta, de unde va răsări un soare. Dar greşelile morale au făcut lumea fizica în mod gradat mai rea, tot mai rea, pina ce a luat trista ei forma actuala.

      *

      * *

      Pentru greci, lumea şi zeii îndeplineau o cerinţă incognoscibila, erau opera unor nevoi nepătrunse. Aceasta explicaţie are, pentru noi, un caracter provizoriu.

      Ormuz trăieşte în război cu Ahriman; aceasta se mai poate admite. Dar un Dumnezeu ca acest Jehova, care din cauza de fireasca placere şi pentru înveselirea inimii creează aceasta lume de mizerie şi de văicăreli şi care se felicita pentru isprava, asta-l prea mult!

      Sa consideram, aşadar, religia iudaica din acest punct de vedere ca cea din urma printre doctrinele religioase ale popoarelor civilizate; ceea ce concorda cu faptul ca nu propăvăduieşte nemurirea.

      *

      * *

      Lumea este cimpul de lupta al fiinţelor agitate, suferinde şi care nu subzista decât numai pentru ca una sfâşie pe cealaltă. Orice animal de prada ajunge mormântul viu a inca o mie de alti prădători şi nu rezista în timp decât cu preţul unui lung sir de martirii. Inteligenta măreşte capacitatea de a suferi, atingând la om gradul cel mai înalt.

      În aceasta lume un sistem optimist de evaluare este absurd şi inutil. A fi optimist este modalitatea simplista de a percepe lumea, universul în ceea ce are luminos: splendoarea munţilor, diversitatea plantelor şi animalelor, lumina soarelui sunt ca o lampa magica, frumoasa la vedere. E cu totul alta afacere să-ţi trăieşti efectiv viaţa!

      După optimist vine biologul, care lauda perfecţiunea şi ordinea universala ce împiedică planetele sa se ciocnească intre ele, pământul sa se contopească cu apa, etc.

      Raul, abulia domnesc în lume şi nu concorda cu deismul.

      Singurătatea trebuie sa domneasca în ceruri, de aceea deismul a căutat sa se justifice prin diferite subterfugii teologice, care au distrus argumentaţia lui Hume şi Voltaire.

      Pantesimul, raportat la univers, nu este mai uşor de susţinut. Rezista numai prin metafora şi când se ia în calcul numai ordinea aparent imuabila a fenomenului fizic. Numai aşa s-ar putea vorbi de „divin”.

      Daca, pătrunzând în adâncime, se adauga caracterul subiectiv şi moral, cu trena de excese a oricărei cercetări şi interpretări, sesizam cutremuraţi ca ne aflam în fata lui Dumnezeu.

      *