*

      * *

      Lumea exista şi o percepem cum se prezintă la prima vedere: la ce serveşte aceasta?

      Modalitatea de critica eronata conduce la evidenţierea contradicţiilor în lume.

      Dragostea nesfârşită de aproapele nostru, chiar de inamic, este trăsătura principala pe care creştinismul o are în comun cu brahmanismul şi budismul. In nici o doctrina religioasa credinciosul nu are de despărţit sâmburele de coaja ca în creştinism.

      Protestantismul, înlăturând ascetismul şi punctul sau central, meritul celibatului, a părăsit deja teoria fundamentala a creştinismului.

      Aceasta s-a observat în trecerea gradata a protestantismului la liniştitul raţionalism, care este în fond o doctrina recunoscătoare a unui tata iubitor, care a creat lumea pentru ca ea sa fie vesela, şi care daca ii face voia sub diferite raporturi, va pregăti pentru viitor o lume mult mai frumoasa (căreia i se poate imputa numai ca are o intrare atât de fatala).

      Aceasta poate sa fie o religie buna pentru pastorii protestanţi, trăiţi bine, însuraţi şi luminaţi, dar nu este creştinism. Creştinismul este doctrina profundei vinovaţii a genului omenesc prin existenta sa chiar şi a profundei dorinţe a inimii de o salvare care nu poate fi obţinută decât prin sacrificiile cele mai grele, prin renunţarea absoluta la tot ce tine de lumea noastră.

      *

      * *

      A-şi sfărâma cineva voinţa este un bine, în orice mod ar ajunge la aceasta, cu condiţia ca distrugerea sa fie completa. Caci numai voinţa ne face nefericirea.

      *

      * *

      Continuitatea vieţii genului omenesc nu e decât o proba a fecundităţii sale.

      *

      * *

      Ce sunt oare poeziile foarte melancolice ale lui Byron şi Petrarca daca nu expresia fatalităţii în raporturile sale cu viaţa?

      *

      * *

      Adevărul nu este în stare sa îmblânzească sufletele vulgare şi sa le ferească de nedreptate şi cruzime, caci aceste suflete nu-l înţeleg. Au nevoie de minciuna unei parabole. De aici vine necesitatea unei credinţe pozitive.

      *

      * *

      Filosofia religiei este un cuvânt la moda pentru „religia naturala”. Nu exista insa religie naturala, toate fiind produsul artei.

      *

      * *

      Acela care crede ca în lume dracii nu umbla fara coarne şi nebunii fara clopoţei, va fi întotdeauna prada şi jucăria lor.

      Sa adăugăm pe lângă aceasta ca în relaţiile cu oamenii, aceştia fac precum luna şi cocoşaţii: nu-şi arata decât o fata. „Nu e câine rau care sa nu dea din coada” – spune un proverb italian.

      Sa ne ferim sa formulam o opinie favorabila relativ la o persoana pe care abia am cunoscut-o, caci vom fi înşelaţi într-o stare confuza şi poate chiar păgubiţi.

      Inca o observaţie demna de reţinut: omul îşi dezvăluie caracterul în gesturile şi acţiunile mărunte, momente în care nimeni nu se gândeşte la disimulare.

      Nici un caracter nu se poate manifesta numai prin el însuşi: are nevoie sa fie condus de noţiuni şi maxime. Dar daca, în extremis, caracterul ar deveni numai produsul unei deliberări raţionale, fara trăsături native, înnăscute, prin urmare un caracter căpătat, artificial, se va verifica în curând vechea sentinţa: „Goniţi naturalul şi el se va întoarce în galop”.

      *

      * *

      Pe lângă inteligenta, curajul este o calitate esenţială pentru fericirea noastră. Din păcate, nici inteligenta, nici curajul nu se primesc din exterior, ele se moştenesc – inteligenta de la mama, curajul de la tata. Dar ceea ce poate exista se dezvolta prin hotărâre şi exerciţiu. E nevoie de voinţă pentru a lupta împotriva sortii şi de pregătire pentru a te război cu semenii tai. Viaţă întreagă este o lupta, fiecare pas ne este disputat şi Voltaire zice pe buna dreptate:

      „Reuşita se afla în vârful sabiei, iar de murit se moare cu arma în mina. Este las acela care îndată ce vede norii adunaţi la orizont vrea sa renunţe la lupta şi se plânge. Viaţă întreagă chiar, şi cu atât mai putin bunurile sale nu sunt demne nici măcar de o bătaie de inima”.

      Curajul în exces, pina la uitarea de sine poate duce la nefiinţa. Deci, pentru a ne menţine în aceasta lume, pe lângă curaj avem nevoie şi de prudenta. Laşitatea înseamnă o prudenta exagerata.

      *

      * *

      Privind retrospectiv cursul vieţii, considerând labirintul ei şi văzând ca nu tot ceea ce dorim s-a împlinit, am putea fi tentaţi sa ne aducem imputări grave. Dar cursul vieţii noastre nu este propria noastră opera, ci produsul a doi factori: evenimentele în desfăşurarea lor şi consecinţa deciziilor care se modifica pe tăcute.

      Viaţa se poate compara cu un joc de şah: ne facem un plan; el se poate modifica după jocul adversarului, iar în viaţă după al sortii. Modificările pe care le suferă planul nostru sunt în cea mai mare parte atât de mari incit nu se mai pot recunoaşte decât după anume trăsături fundamentale.

      Dar mai presus de toate acestea, în cursul vieţii noastre adevărul vulgar ca noi suntem mai inconştienţi decât credem sau bănuim ca suntem iese din păcate la iveala; iar atunci când, dimpotrivă, ne credem mai înţelepţi şi mai cumpătaţi constatam ca prevederea o datoram unor experiente anterioare evenimentului dat, iar concluziile le tragem după o lunga perioada de timp scursa după evenimentul dat.

      Nu cunoştinţele distincte de drept sunt factorii care determina comportamentul nostru în principalele faze sau trăsături ale vieţii, ci impulsul lăuntric. S-ar putea spune ca reacţionam după instinctul care vine din străfundurile fiinţei noastre, instinct care defineşte modul nostru de a lucra prin noţiuni distincte, căpătate cu greutate, chiar împrumutate.

      În asemenea momente uşor vom fi nedrepţi cu noi înşine şi numai bătrâneţea se dovedeşte, din fericire, în măsură sa judece lucrurile în mod obiectiv şi subiectiv.

      Cursul şi evenimentele noastre individuale pot, sub raportul adevăratului înţeles şi după construirea lor, sa se compare cu lucrările de mozaic. Cu cât ne apropiem de ele cu atât imaginea reprezentata se pierde şi o data cu ea frumuseţea şi importanta ei.

      Numai de la o oarecare distanta viaţa noastră ni se înfăţişează, retrospectiv, aşa cum a fost.

      Caci nu poţi înţelege adevărata relaţie dintre faptele mai importante ale propriei tale vieţi nici în timpul curgerii lor, nici curând după aceea, ci numai după o lunga perioada de timp.

      Este oare acesta efectul de lupa al fanteziei? Sau oare amestecul de fapte şi întâmplări se vede mai bine de departe? Sau lava pasiunii trebuie sa se răcească? Sau avem nevoie de şcoală experientei pentru a ne maturiza judecata?

      Poate din cauza tuturor acestora la un loc; este sigur ca faptele şi acţiunile noastre sau ale altora apar în adevărata lor lumina numai peste câţiva ani.

      Aceeaşi lege retrospectiva, care acţionează în viaţa particulara, acţionează şi în istorie.

      *

      * *