Va veni o vreme în care ipoteza unui Dumnezeu creator va fi cosiderata ca aceea a cercurilor în astronomie.
De când suprema raţiune a teologilor – rugul – nu mai este în joc, acela care ar veni sa ne mai insele cu ceremonii ar fi un las.
Unii ar fi mulţumiţi să-l readucă pe germani în stadiul în care i-au găsit Frederic cel Mare şi Iosif al doilea.
Blestemul poporului german consta în aceea de a nu recunoaşte în originalitatea sa adevărata esenţă interna, intima, eterna a tot ce exista şi poate exista pentru a-l cobori la nivelul unui zero.
Progresul raţiunii anulează efectele religiei. Manifestările religioase fiind din ce în ce mai abstracte, iar esenţa lor situându-se în domeniul ficţiunii, de îndată ce la un animal un anumit nivel de perfecţiune va fi atins, ruina sa va fi completa.
Simbolistica religioasa se limitează, la o prima luare de contact, în a fi reprezentata printr-un centru de unde pleacă nenumărate raze, imagine pe care fiecare o interpretează diferit, conform punctului sau de vedere, cu toate ca imaginea este aceeaşi pentru toţi.
Dumnezeu este în noua filosofie ceea ce erau cei din urma regi franci sub primarii palatului: un nume gol, păstrat pentru a putea lucra în spatele lui uşor şi sigur.
Religia catolica este o cale de a obţine raiul cerşind. Dar pentru ca şi aşa este prea greu să-l obţii, preoţii servesc drept intermediari.
*
* *
Moartea lui Socrate şi crucificarea lui Isus sunt doua mari mişcări caracteristice umanităţii.
Atacul formal împotriva miturilor iudaice se reduce la acest principiu: „Ceea ce a fost creat din nimic trebuie sa se întoarcă în nimic. Ceea ce exista în deplina realitate nu poate nici sa înceapă sa fie, nici să-şi sfârşească existenta vreodată. Realitatea nu are început sau sfârşit. Ea exista”.
Din păcate, la autorii Noului Testament inspiraţia nu s-a extins şi asupra limbii şi stilului.
În bisericile protestante, ceea ce se vede mai întâi este amvonul; în bisericile catolice – altarul. Aceasta este o dovada ca protestantismul se adresează, înainte de toate, raţiunii, iar catolicismul credinţei.
Religia a fost, timp de 1800 de ani, botniţa raţiunii. Datoria profesorilor de filosofie este de a face sa treacă prin contrabanda mitologia iudaica drept filosofie.
În nici o doctrina religioasa distincţia dintre sâmbure şi coaja nu este atât de importanta ca în creştinism. Tocmai pentru ca îmi place sâmburele, sparg câteodată coaja.
Daca antichitatea ne apare plina de nevinovăţie, acest lucru se datorează necunoaşterii creştinismului.
Exista ucigaşi plătiţi pentru a distruge adevărul şi civilizaţia; pot sa se prefacă sau sa se ascundă, vor fi recunoscuţi întotdeauna.
Daca adevărul este cu mine, nu voi regreta şi nici nu-mi voi invidia adversarii care au de partea lor Biserica, Vechiul şi Noul Testament.
Dialoguri.
Demopheles – Intre noi fie zis, draga prietene, nu apreciez acest mod de a susţine filosofia denigrând religia. Credinţa este un lucru sfânt pentru credincios şi cu atât mai mult se cuvine sa fie respectat.
Philalethes – „Mego consequantiam”, nu vad pentru ce prostia altora m-ar sili sa respect minciuna şi înşelătoria. Mai presus de orice iubesc adevărul, de aceea am oroare de oricine il ataca. Deviza mea este: „Vigeat veritas et pereat mundus”, ca şi aceea a judecătorului: „Fiat justiţia et pereat mundus”. Fiecare profesiune ar trebui sa aibă o asemenea deviza.
Demopheles – Da, şi deci Facultatea de medicina ar trebui sa strige: „Fiat pilulae et pereat mundus”, a carei îndeplinire ar fi oricum mai uşoară.
Philalethes – Sa ne păzească cerul.
Demopheles – Bine! Dar tocmai de aceea as dori sa înţelegi religia şi sa vezi ca nevoia poporului de a fi religios trebuie satisfăcută după măsura înţelegerii lui. Religia este singurul mijloc al sensibilizării unui suflet asprit de munca fizica pentru care sentimentul religios este marea semnificaţie a vieţii. Caci la naştere omul nu are criterii generale de emancipare spirituala, nimic altceva decât instinctul de a-şi satisface necesităţile şi pasiunile, de a se distra, de a petrece omorându-şi timpul. Fondatorii religiei şi filosofiei au venit pe lume cu misiunea de a-l trezi din amorţeală, de a da un sens superior existentei. Filosofii aparţin unui număr mic de privilegiaţi, iar preoţii şi alti religioşi se adresează poporului, masei umane mai putin diferenţiata. Platon, nu uita, a firmat deja ca „religia şi metafizica populara nu i se pot lua şi, prin aceasta, devin respectabile”. A discredita religia înseamnă a i-o lua. Precum exista folclorul, înţelepciunea populara, aşa exista şi metafizica populara, caci oamenii au nevoie, oricât de supărător ar fi acest aspect, de o explicare a existentei vieţii, adaptata la posibilităţile lor de înţelegere. Metafizica nu este decât un veşmânt alegoric al adevărului şi aceasta le ajunge pentru a le uşura greutăţile vieţii, a le-o face mai plăcută, a le trasa o regula de viaţă simplu de urmat şi a le aduce o mângâiere în ceasul morţii, precum ar face şi adevărul daca am putea să-l posedam. Nu fi aşadar şocat de forma lui ciudata, încâlcită, absurda chiar caci tu, ca beneficiar al culturii, al ştiinţei, nu poţi înţelege prin câte colturi trebuie sa pătrundă adevărul profund în sufletul grosolan al omului simplu. Diferitele religii nu sunt decât schismele prin care poporul atrage şi incorporează în duhul sau adevărul pur. De aceea, nu te supăra, dar batjocura la adresa religiei este nedreapta şi dovedeşte necunoaştere şi lipsa de înţelegere.
Philalethes – Dar nu este oare nedrept şi unilateral sa doreşti sa existe numai acea metafizica adaptata la înţelegerea populara? Nu este oare nedrept ca filosofia, metafizica pura, accesibile unui număr mic de oameni – iniţiaţi, daca vrei – sa nu poată comenta şi îmbunătăţi metafizica populara? In acest mod, cele mai dotate forte ale spiritului omenesc trebuie mai degrabă sa se înăbuşe şi sa rămână sterile decât sa înfrunte şi sa se împotrivească unor concepţii larg reprezentate şi bine primite de popor. Oare mai are dreptul religia sa predice blândeţea şi îngăduinţa când este bine cunoscuta prin intoleranta ei? Iau drept marturii Inchiziţia, războaiele religioase, cruciadele, uciderea lui Socrate, rugul lui Giordano Bruno sau al lui Vanini. Şi ce este mai rau pentru cel care s-a dedicat scopului nobil de a căuta şi a concepe cea mai solida şi mai stimata filosofie este aversiunea permanenta cu care este întâmpinat de adepţii acestei metafizici convenţionale, care îngreunează organizaţia statala prin caracterul ei monopolist şi ale carei principii sunt întipărite în fiecare cap din cea mai frageda tinereţe atât de categoric şi de profund, atât de dur, incit este de mirare şi numai datorita unei anumite elasticităţi a spiritului reuşeşte să-şi asigure o percepţie corecta a lucrurilor, în loc sa rămână toată viaţa un inadaptat.
*
* *
Ceea ce caracterizează permanenta mişcare, activitatea universala în general şi cu precădere activitatea umana este lipsa de perfecţiune, indiferent ca acţiunea se desfăşoară în plan moral, intelectual sau fizic.
*
* *
Spiritul lumii – Iată răsplata tuturor necazurilor tale: exişti precum exista orice lucru.
Omul – Dar ce-mi da mie existenta? Daca sunt ocupat, obosesc; daca nu sunt ocupat, ma plictisesc. Cum poţi să-mi oferi o astfel de recompensa vrednica de mila?
Spiritul lumii – Şi cu toate acestea este echivalentul tuturor necazurilor şi relelor tale; este raţiunea lor de a exista.
Omul – Adevărat? Aceasta întrece posibilitatea mea de-a înţelege.
Spiritul lumii – O, stiu. (Aparte) Să-l spun, oare, ca preţul vieţii este tocmai de a învăţa ca nu preţuieşte nimic?
*
* *
Daca dam dovada de calităţi este mai mult dintr-un sentiment de invidie care le deşteaptă, sentiment cu atât mai amar cu cât motivaţia lui este mai absconsa.
*
