CĂSĂTORIA.
Pericolul căsătoriei pentru bărbaţi – Avantajele poligamiei pentru femei – Căsătoriile morganatice – Căsătoriile din dragoste – Căsătoriile din interes.
Ce este căsătoria?
O cursa pe care ne-o întinde natura.
Când cineva nu-şi face iluzii trebuie sa vadă în căsătorie avantajele de a fi îngrijit la bătrâneţe sau la boala, de a avea un cămin.
Trebuie sa se considere, de asemenea, şi inconvenientele căsătoriei: cheltuieli, grija copiilor, capricii, încăpăţânare, bătrâneţe sau urâţire după câţiva ani, coarne, isterie, gusturi trăznite, amanţi, infern. Baltazar Ciraciau numeşte bărbatul de patruzeci de ani „camila”, pentru ca are nevasta şi copii. Tânărul însurându-se devine dobitocul de frunte al nevestei. Chiar daca este vorba de o sotie buna, ea este un păcat al tinereţii, pe care-l târăşte după sine toată viaţa.
Bărbatul însurat duce toată povara existentei. Celibatarul n-o are decât pe a sa. Oricine se consacra muzelor trebuie sa rămână celibatar.
Filosoful are nevoie de timpul sau. Toţi marii poeţi însuraţi au fost, fara excepţie, nefericiţi. Shakespeare purta un îndoit rând de coarne.
Rezulta din toate acestea ca orice bărbat prudent refuza sa contracteze acest pact inegal. In Orient, la popoarele poligame, fiecare femeie este sigura ca va găsi pe cineva care să-l poarte de grija, pe când la popoarele monogame numărul femeilor nemăritate este cu mult mai mare decât al celor măritate; rămân o mulţime de fete bătrâne, de femei vegetând cu tristeţe, fara protecţie, mai ales în clasele inferioare. Dintre acestea unele ajung prostituate mizere, legate de o viaţă ruşinoasă, formând un fel de clasa publica destinata a feri de pericolele seducţiei femeile atât de fericite de a avea un soţ sau care spera să-l găsească.
Pentru femei, considerate în general, poligamia ar fi o binefacere. Cu ce ar afecta logica sau bunul simt raţional, ce-ar putea fi iraţional în faptul ca în cazul în care sotia are o boala cronica sau e stearpa sau îmbătrâneşte pur şi simplu, ca soţul să-şi mai ia o femeie?
Succesul sectei mormonilor consta în suprimarea acestei monstruoase monogamii.
Pina la reforma la toate popoarele civilizate concubinajul a fost un lucru admis, nicidecum dezonorant, şi chiar recunoscut legal. Dar Luther, care a găsit în aceasta instituţie admisa pina la el o justificare a căsătoriei preoţilor, a atacat-o cu violenta şi biserica catolica a trebuit sa se pronunţe, de asemenea, împotriva concubinajului.
De fapt, poligamia exista pretutindeni, aşa ca orice discuţie devine inutila; nu e vorba decât de lipsa reglementarii şi a organizării.
Unde sunt adevăraţii monogami? Cea mai mare parte din noi am trăit în poligamie. Şi pentru ca orice bărbat are nevoie de mai multe femei, nu este drept ca bărbatul sa fie liber să-şi ia mai multe femei?
Acestea vor fi atunci reduse la rolul unor fiinţe subordonate şi „doamna”, acest monstru al civilizaţiei europene, doamna cu pretenţiile ei ridicole la respect şi onoare va dispărea.
Când nu vor mai fi „doamne”, Europa va fi curăţată de toate acele „fete” a căror viaţă nu-l decât mizerie şi ruşine.
*
* *
A întreţine o amanta este o acţiune cu mult mai morala decât a contracta o căsătorie morganatica. Copiii din asemenea uniri pot ridica pretenţii în cazul în care descendenta legitima s-ar stinge; de aici tot felul de procese. Acest tip de căsătorie nu este decât o concesie făcută femeilor şi popilor, doua categorii cu care bărbaţii trebuie sa fie prudenţi.
*
* *
Orice bărbat, în tara lui, poate sa se căsătorească cu femeia pe care şi-o alege; unul singur nu are acest drept; acest sărman om este Suveranul. Mina lui aparţine tarii şi nu se acorda decât din raţiuni de stat în interesul naţiunii. Şi cu toate acestea, printul este şi el bărbat, i-ar face placere să-şi urmeze, măcar o data, înclinaţia inimii.
Este tot atât de nedrept şi ingrat, pe cât e de vulgar, sa impui sau să-l opreşti pe Suveran sa trăiască cu iubita lui oricât de mult, fireşte fara ca ea sa se amestece în treburile statului.
Sigur ca femeia care accepta un asemenea rol este o femeie excepţională, ieşită din comun. Ea aparţine unui singur bărbat, il iubeşte şi este iubita de el şi nu va putea, cu toate acestea, să-l ia vreodată de soţ.
Bărbatul se simte lezat în onoarea lui atunci când tovarăşa lui de viaţă se comporta contrar cerinţelor sexului ei. Orice bărbat care consimte sa se căsătorească, adică cedează avantajele libertăţii sale, capitulând în condiţii atât de avantajoase pentru adversara sa, contractează în acelaşi timp obligaţia de a veghea la respectarea contractului încheiat, cunoscând ca orice slăbire a vigilentei este în defavoarea sa.
Nu trebuie ca bărbaţii, după ce au dat totul, sa ajungă sa nu fie cel putin asiguraţi de singurul lucru pe care l-au stipulat în schimb, adică posesiunea în exclusivitate a sotiei.
Onoarea bărbatului pretinde atunci răzbunarea adulterului femeii, pedepsind-o cel putin cu despărţirea.
Daca accepta adulterul, comunitatea masculina il va acoperi de ruşine. Dar ruşinea femeii adultere va fi cu mult mai mare, caci în viaţa bărbatului relaţiile sexuale sunt o afacere secundara, data fiind mulţimea şi importanta celorlalte relaţii ale sale. In flagrantul delict de adulter onoarea soţului este satisfăcută numai prin pedepsirea femeii adultere, nefiind necesara şi pedepsirea amantului.
Onoarea feminina, atunci când este vorba de o fata, consta în starea ei de virginitate – din punctul de vedere al opiniei publice, iar pentru o femeie măritată – consta în aceea ca nu a întreţinut relaţii sexuale decât cu bărbatul cu care s-a căsătorit.
Greşeala femeii măritate, mai mult decât aceea a oricărei fete, are un dublu aspect: înşelarea soţului şi nerespectarea cuvântului dat. Prin aceasta greşeală, femeia căsătorită îşi pierde onoarea şi decade pe plan social. Scuzele şi circumstanţele atenuante de care se bucura „o fata care a greşit” nu pot fi invocate niciodată în favoarea unei femei „care a greşit”.
Se poate atribui cea mai mare importanta în viaţa femeii onoarei sexului – ca valoare relativ mare, dar niciodată ca valoare absoluta, depăşind pe aceea a vieţii cu destinele sale.
Nu se va admite niciodată ca valoarea onoarei feminine sa ajungă sa fie plătită cu preţul vieţii. Aşadar n-o putem aproba nici pe Lucreţia, dar nici pe Virginia, cu exaltarea lor degenerând în farsa tragica. Când sentimentul onoarei atinge manifestări extreme, scopul este uitat de dragul mijloacelor.
Sunt, de asemenea, conveniente sociale care exclud oficierea formala a căsătoriei, în special în tarile de religie catolica, unde nu exista divorţ.
*
* *
Daca se tine seama de inteligenta nativa şi de caracterul fiecărui om se poate admite ca pentru înnobilarea rasei umane nu sunt necesare intervenţiile exterioare; acest rezultat s-ar putea obţine nu prin educaţie şi instrucţiune, co pe calea selecţiei artificiale. Aceasta e ideea lui Platon când, în cartea a cincea a „Republicii”, expune un plan eficient de înmulţire şi înnobilare a castei războinicilor. Daca s-ar putea face din toţi neputincioşii eunuci, daca toate femeile sărace cu duhul ar fi închise în mânăstiri şi s-ar procura bărbaţilor nobili şi viteji un harem, dându-li-se fete inteligente şi de spirit, s-ar crea o generaţie care ar sfida prin realizările ei secolul de aur al lui Pericle.
Fara a ne lansa în utopii, ar fi locul sa ne gândim ca daca s-ar restabili, după pedeapsa cu moartea, castrarea ca pedeapsa maxima, societatea ar scăpa de generaţii întregi de tâlhari şi ucigaşi, cu atât mai mult cu cât se ştie ca vârst delicvenţilor de acest gen este cuprinsa intre 20-30 de ani în cea mai mare parte.
*
* *
Pentru ca un bărbat şi o femeie sa manifeste o inclinare deosebita unul fata de celalalt este necesara o condiţie care se poate exprima printr-o metafora scoasa din chimie: cele doua fiinţe trebuie sa se neutralizeze una pe alta ca un acid cu o substanţă alcalina, din care ar rezulta o substanţă neutra.
