Nevoia de iubire pe care poeţii din toate timpurile o descriu în fel şi chip şi al carei subiect este fara sfârşit, acesta dorinţa, care leagă de posesiunea unei femei ideea unei fericiri inexorabile şi a unei dureri nesfârşite, la teama ca n-ar putea s-o aibă, aceste frământări fara margini ale dragostei nu pot avea ca motivaţie necesităţile unei fiinţe trecătoare. Ele sunt tendinţele geniului speciei care nu vede prin aceasta decât un incomparabil mijloc de acţiune. Numai specia are o viaţă nesfârşită şi numai ea poate sa creeze dorinţe, satisfacţii şi dureri nesfârşite. Dar închisă cum e în strimtul piept al muritorului, nu-l de mirare ca acest piept pare câteodată ca vrea sa izbucnească şi nu poate găsi nici un fel de expresie pentru presentimentul unei voluptăţi sau al unei torturi nesfârşite.
Acesta exaltare supraomeneasca se constituie în fondul oricărei poezii amoroase, îndemnându-l pe poet sa se exprime prin metafore fara măsură, ireale. Acesta stare exaltata i-a creat pe Petrarca, Werther, Ortis şi alţii. Altfel nu se pot explica.
Nu numai insatisfacţia în dragoste poate duce la finaluri tragice, dar şi satisfacerea amorului, caci pasiunea duce adesea la conflicte atât de incompatibile cu starea personala a individului, incit adesea distruge totul pentru a se putea menţine.
Amorul poate fi în opoziţie cu toate relaţiile noastre sociale, chiar cu persoana celui iubit, legându-se de o fiinţă care, în afara de înclinaţia sexuala, nu este decât un obiect de teroare şi dispreţ.
Voinţa speciei este superioara individului şi închide ochii la toate viciile, rămânând solidar cu obiectul pasiunii sale.
Îndată ce voinţa speciei este satisfăcută, ea dispare şi placerea individului risipindu-se, il readuce la cruda realitate.
De aceea, însuşi Amor este înfăţişat legat la ochi.
*
* *
Rezultatul final al amorului este asigurarea generaţiei viitoare. Personajele care vor urca pe scena când noi vom cobori vor fi astfel strict determinate în existenta şi calităţile lor de acest fleac numit pasiunea în dragoste. Marea importanta a dragostei pasionale strâns legata de existenta umanităţii se prezintă ca expresia cea mai înaltă a voinţei individuale, care se transforma în voinţa a speciei.
Într-adevăr, din amorul pasional şi voinţa individuala se nasc pateticul şi sublimul în dragoste. Nici un subiect nu poate egala interesul ştimit de acela ce face fericirea şi nefericirea speciei.
O acţiune dramatica, desfăşurându-se fara episoade amoroase, este greu de susţinut, în timp ce întâmplările pe aceasta tema suscita permanent interesul cititorului sau al ascultătorului şi este, practic, inepuizabila.
În toţi aceia care sunt capabili de procreaţie geniul speciei creează generaţia viitoare.
Un erou care-şi plânge înfrângerile sau durerile fizice este demn de dispreţ, dar acelaşi erou nu se simte umilit când îşi plânge nefericirile din dragoste, caci atunci nu el, ci însăşi specia plânge. De asemenea, oamenii cei mai cinstiţi, mai corecţi, comit adulterul, dispreţuind şi încalcind morala, caci interesul speciei a pus stăpânire pe ei.
Împotriva oricăror proteste se ridica însăşi pilda Mântuitorului, îndemnând sa arunce cu piatra în femeia adultera pe acela care cu adevărat n-a greşit.
*
* *
Prima consideraţie care determina înclinaţie şi alegerea este aceea a vârstei: tinereţea fara frumuseţe este atractiva; frumuseţea fara tinereţe nu prezintă sex-appeal.
A doua consideraţie este sănătatea: bolile acute nu tulbura inclinaţiile noastre decât trecător; bolile cronice sperie sau depărtează pentru ca ele se transmit copilului.
După vârsta şi boala nimic nu depărtează mai mult decât o conformaţie defectuoasa.
Un îndrăgostit este când tragic, când comic pentru ca şi-ntr-unul şi-n celalalt caz este în mâinile speciei, care-l domina pina la a-l scoate din fire: acţiunile lui depind numai de caracterul sau. De aici vine, atunci când pasiunea atinge un nivel superior, acea culoare atât de sublima în care se îmbraca sugestiile amantului, acea înălţare transcendenta şi supranaturala care pare a-l face sa piardă din vedere scopul fizic al amorului.
Aceasta pentru ca geniul speciei şi instinctele sale superioare il atâta acum. El a primit misiunea de a întemeia un sir nedefinit de generaţii dotate cu oarecare constituţie fizica şi formate din oarecare elemente care nu se poate întâlni decât într-un singur tata şi într-o singura mama; aceasta unire şi numai aceasta poate forma o generaţie determinata strict de voinţa de a trai.
Sentimentul care-l ajuta în aceste circumstanţe de importanta transcedentala il face pe îndrăgostit sa se ridice deasupra lumii materiale, sa se depăşească pe sine, şi-l îmbrăcă dorinţele astfel incit iubirea devine un episod poetic uneori pina la ridicol.
*
* *
Voluptatea este serioasa. Imaginaţi-vă cea mai frumoasa pereche, cea mai fermecătoare. Cum se atrage şi se respinge, cum se doresc şi cum fug unul de altul cu gratie şi frumuseţe. Vine momentul voluptăţii. Orice gluma a dispărut. Perechea a devenit serioasa. De ce? Pentru ca voluptatea este animala şi animalitatea nu râde. Forţele naturii lucrează pretutindeni în mod serios.
*
* *
Se întâmplă ca amorul sa se împace cu ura cea mai violenta pentru fiinţa iubita; de aceea, Platon l-a comparat cu iubirea lupilor pentru oi. Aceasta situaţie ia naştere când un îndrăgostit pasional nu poate cu nici un preţ sa se facă ascultat. „Il iubesc şi il urăsc”, exclama Shakespeare în „Cymbeline”.
Ura cuiva împotriva fiinţei iubite se poate aprinde atât de tare, incit se ajunge la crima pasionala şi la sinucidere.
Când pasiunea atinge stări paroxistice aceasta himera este atât de tulburătoare, incit daca cineva nu poate s-o atingă viaţa însăşi îşi pierde sensul şi pare atât de lipsita de placere, incit îndrăgostitul îşi depăşeşte frica de moarte chiar.
În acest caz, voinţa omului este deosebita de voinţa speciei sau altfel spus voinţa speciei întrece atât de mult voinţa individului, incit îndrăgostitul care nu poate lucra în calitate de reprezentant al speciei dispreţuieşte să-şi fie util lui însuşi. Individul este mult prea fragil pentru a închide în el aspiraţia nesfârşită a voinţei speciei, concentrata asupra unui obiect determinat. Sinuciderea devine singura modalitate de eliberare a individului sau chiar a cuplului, exceptând cazul în care natura însăşi rupe zăgazurile conştientului, lăsând libera nebunia.
Dar nu numai pasiunea nesatisfăcută are un sfârşit tragic şi disperat, ci şi dragostea împlinită poate duce la nefericire. Exigentele dragostei în confllict cu starea personala a îndrăgostitului sunt atât de incompatibile cu celelalte circumstanţe ale vieţii şi planurilor sale de viitor, incit cel mai adesea le distruge în loc de a le susţine.
*
* *
Dragostea nu intra în contradicţie numai cu relaţiile sociale, adesea bulversând natura intima a individului atunci când se fixează asupra unor persoane care în afara raporturilor sexuale ar fi dispreţuite de partener.
De îndată ce amorul pasional, adică interesul speciei, intra în joc, onoarea, datoria, credinţa nu mai exista, rămânând vorbe goale. Omul cel mai onest, cel mai drept este în stare sa comită un adulter, dispreţuind normele morale când dragostea il împinge în interesul speciei omeneşti. Sub acest raport iată insa o cugetare a lui Chamfort:
„Când un bărbat şi o femeie au unul pentru altul o pasiune violenta îmi pare întotdeauna ca, oricare ar fi piedicile care-l despart, un soţ, părinţi etc., cei doi amanţi sunt unul pentru celalalt prin natura, îşi aparţin prin drept divin, în ciuda tuturor legilor şi convenţiilor omeneşti”.
Mântuitorul însuşi cu cita indulgenta tratează femeia adultera, când spune asistenţilor sai ca nu e niciunul printre ei care sa nu fi făcut acelaşi păcat.
Geniul speciei înlătura toate barierele sociale, risipeşte rigorile impuse de instituţii, legi, spulbera rigorile de casta sau rasa, neavând grija decât de asigurarea generaţiilor viitoare.
