Succesul sectei mormonilor consta în suprimarea acestei monstruoase monogamii.

      Pina la reforma la toate popoarele civilizate concubinajul a fost un lucru admis, nicidecum dezonorant, şi chiar recunoscut legal. Dar Luther, care a găsit în aceasta instituţie admisa pina la el o justificare a căsătoriei preoţilor, a atacat-o cu violenta şi biserica catolica a trebuit sa se pronunţe, de asemenea, împotriva concubinajului.

      De fapt, poligamia exista pretutindeni, aşa ca orice discuţie devine inutila; nu e vorba decât de lipsa reglementarii şi a organizării.

      Unde sunt adevăraţii monogami? Cea mai mare parte din noi am trăit în poligamie. Şi pentru ca orice bărbat are nevoie de mai multe femei, nu este drept ca bărbatul sa fie liber să-şi ia mai multe femei?

      Acestea vor fi atunci reduse la rolul unor fiinţe subordonate şi „doamna”, acest monstru al civilizaţiei europene, doamna cu pretenţiile ei ridicole la respect şi onoare va dispărea.

      Când nu vor mai fi „doamne”, Europa va fi curăţată de toate acele „fete” a căror viaţă nu-l decât mizerie şi ruşine.

      *

      * *

      A întreţine o amanta este o acţiune cu mult mai morala decât a contracta o căsătorie morganatica. Copiii din asemenea uniri pot ridica pretenţii în cazul în care descendenta legitima s-ar stinge; de aici tot felul de procese. Acest tip de căsătorie nu este decât o concesie făcută femeilor şi popilor, doua categorii cu care bărbaţii trebuie sa fie prudenţi.

      *

      * *

      Orice bărbat, în tara lui, poate sa se căsătorească cu femeia pe care şi-o alege; unul singur nu are acest drept; acest sărman om este Suveranul. Mina lui aparţine tarii şi nu se acorda decât din raţiuni de stat în interesul naţiunii. Şi cu toate acestea, printul este şi el bărbat, i-ar face placere să-şi urmeze, măcar o data, înclinaţia inimii.

      Este tot atât de nedrept şi ingrat, pe cât e de vulgar, sa impui sau să-l opreşti pe Suveran sa trăiască cu iubita lui oricât de mult, fireşte fara ca ea sa se amestece în treburile statului.

      Sigur ca femeia care accepta un asemenea rol este o femeie excepţională, ieşită din comun. Ea aparţine unui singur bărbat, il iubeşte şi este iubita de el şi nu va putea, cu toate acestea, să-l ia vreodată de soţ.

      Bărbatul se simte lezat în onoarea lui atunci când tovarăşa lui de viaţă se comporta contrar cerinţelor sexului ei. Orice bărbat care consimte sa se căsătorească, adică cedează avantajele libertăţii sale, capitulând în condiţii atât de avantajoase pentru adversara sa, contractează în acelaşi timp obligaţia de a veghea la respectarea contractului încheiat, cunoscând ca orice slăbire a vigilentei este în defavoarea sa.

      Nu trebuie ca bărbaţii, după ce au dat totul, sa ajungă sa nu fie cel putin asiguraţi de singurul lucru pe care l-au stipulat în schimb, adică posesiunea în exclusivitate a sotiei.

      Onoarea bărbatului pretinde atunci răzbunarea adulterului femeii, pedepsind-o cel putin cu despărţirea.

      Daca accepta adulterul, comunitatea masculina il va acoperi de ruşine. Dar ruşinea femeii adultere va fi cu mult mai mare, caci în viaţa bărbatului relaţiile sexuale sunt o afacere secundara, data fiind mulţimea şi importanta celorlalte relaţii ale sale. In flagrantul delict de adulter onoarea soţului este satisfăcută numai prin pedepsirea femeii adultere, nefiind necesara şi pedepsirea amantului.

      Onoarea feminina, atunci când este vorba de o fata, consta în starea ei de virginitate – din punctul de vedere al opiniei publice, iar pentru o femeie măritată – consta în aceea ca nu a întreţinut relaţii sexuale decât cu bărbatul cu care s-a căsătorit.

      Greşeala femeii măritate, mai mult decât aceea a oricărei fete, are un dublu aspect: înşelarea soţului şi nerespectarea cuvântului dat. Prin aceasta greşeală, femeia căsătorită îşi pierde onoarea şi decade pe plan social. Scuzele şi circumstanţele atenuante de care se bucura „o fata care a greşit” nu pot fi invocate niciodată în favoarea unei femei „care a greşit”.

      Se poate atribui cea mai mare importanta în viaţa femeii onoarei sexului – ca valoare relativ mare, dar niciodată ca valoare absoluta, depăşind pe aceea a vieţii cu destinele sale.

      Nu se va admite niciodată ca valoarea onoarei feminine sa ajungă sa fie plătită cu preţul vieţii. Aşadar n-o putem aproba nici pe Lucreţia, dar nici pe Virginia, cu exaltarea lor degenerând în farsa tragica. Când sentimentul onoarei atinge manifestări extreme, scopul este uitat de dragul mijloacelor.

      Sunt, de asemenea, conveniente sociale care exclud oficierea formala a căsătoriei, în special în tarile de religie catolica, unde nu exista divorţ.

      *

      * *

      Daca se tine seama de inteligenta nativa şi de caracterul fiecărui om se poate admite ca pentru înnobilarea rasei umane nu sunt necesare intervenţiile exterioare; acest rezultat s-ar putea obţine nu prin educaţie şi instrucţiune, co pe calea selecţiei artificiale. Aceasta e ideea lui Platon când, în cartea a cincea a „Republicii”, expune un plan eficient de înmulţire şi înnobilare a castei războinicilor. Daca s-ar putea face din toţi neputincioşii eunuci, daca toate femeile sărace cu duhul ar fi închise în mânăstiri şi s-ar procura bărbaţilor nobili şi viteji un harem, dându-li-se fete inteligente şi de spirit, s-ar crea o generaţie care ar sfida prin realizările ei secolul de aur al lui Pericle.

      Fara a ne lansa în utopii, ar fi locul sa ne gândim ca daca s-ar restabili, după pedeapsa cu moartea, castrarea ca pedeapsa maxima, societatea ar scăpa de generaţii întregi de tâlhari şi ucigaşi, cu atât mai mult cu cât se ştie ca vârst delicvenţilor de acest gen este cuprinsa intre 20-30 de ani în cea mai mare parte.

      *

      * *

      Pentru ca un bărbat şi o femeie sa manifeste o inclinare deosebita unul fata de celalalt este necesara o condiţie care se poate exprima printr-o metafora scoasa din chimie: cele doua fiinţe trebuie sa se neutralizeze una pe alta ca un acid cu o substanţă alcalina, din care ar rezulta o substanţă neutra.

      Întrebarea care se pune atunci când cineva vrea sa se hotărască daca sa se căsătorească sau nu, se reduce în multe cazuri la a şti daca care nevoie mai mare de mâncare decât de iubire.

      Exista supoziţia ca poeţii sau filosofii căsătoriţi sunt inclinaţi să-şi îmbunătăţească starea materiala mai degrabă decât să-şi aducă prinosul pe tărâmul ştiinţei sau al artei.

      Poligamia ar avea inca un avantaj: evitarea oricăror legături şi obligaţii fata de familia sotiei.

      Legile care reglementează căsătoria în Europa presupun egalitatea femeii cu bărbatul, ceea ce inca din start creează o situaţie falsa.

      Cu cât legile vor consfinţi femeilor drepturi şi onoruri care le depăşesc meritele, cu atât aceste legi restrâng numărul acelora care ar putea beneficia de ele, restrângându-le, în acelaşi timp, drepturile lor naturale.

      *

      * *

      Cu fetele deci, natura a avut deci ceea ce se numeşte în teatru „efect scenic”. Ea le-a înzestrat cu farmec sau frumuseţe pentru a putea la tinereţe sa stăpânească fantezia unui bărbat. Din acest moment grija întregii sale existente a fost preluata de soţ. Gratia este arma care asigura viitoarei femei existenta viitoare.

      După unirea cu bărbatul, femeia-furnica îşi pierde aripile nefolositoare în timpul incubaţiei. De asemenea, după doua, trei naşteri, femeia îşi pierde gratia şi frumuseţea; nici nu mai are nevoie de ele.

      De aceea, fetele nu se ocupa cu placere de menaj. Adevărata lor vocaţie este cucerirea inimilor, ademenirea bărbatului în mrejele iubirii.

      *

      * *

      Onoarea femeii tine de modul în care-şi respecta trupul.

      Femeia aşteaptă şi pretinde de la bărbat tot ceea ce ii este necesar şi tot ce-şi doreşte; bărbatul nu pretinde de la femeie decât un singur lucru. Femeia trebuie să-l ofere bărbatului ceea ce-şi doreşte într-un schimb cât mai avantajos pentru ea, iar bărbatul trebuie sa se angajeze în schimb sa asigure traiul femeii şi al copiilor pe care-l vor avea. Întreaga lor fericire viitoare sta în felul în care este realizat acest angajament.

      Prima cerinţă de care femeia trebuie sa tina seama este refuzul placerilor şi legăturilor nelegitime, pentru ca astfel bărbatul sa fie constrâns sa capituleze semnând actul de căsătorie.

      În acest scop toate femeile, în rânduri strânse, veghează asupra fiecăreia în parte.

      O fata care „a greşit”, s-a făcut vinovata de trădare fata de întreg sexul ei; daca aceasta acţiune s-ar generaliza, interesul comun ar fi compromis. Aşadar, comunitatea astfel o acoperă de ruşine, considerând ca şi-a pierdut onoarea.

      O asemenea soarta o aşteaptă şi pe femeia adultera, pentru ca ea a încălcat una din condiţiile acceptate liber de bărbat la contractarea căsătoriei. Exemplul ei ar putea să-l duca pe bărbat sa nu mai semneze asemenea acte de care tine fericirea întregului sex feminin.

      Ceea ce dovedeşte ca onoarea femeilor nu este conforma cu natura. De unde şi cazurile tragice de pruncucidere, sinuciderea mamei etc.

      Daca o fata care-şi ia un amant comite o trădare fata de sexul ei, sa nu uitam ca pactul feminin a fost primit de ea fara a-l şti şi fara consimţământul ei formal.