Grecii, daca e adevărat, au avut mare dreptate sa nu admită prezenta femeilor la teatru; cel putin aşa puteau sa înţeleagă ceva din spectacol.
Dar la ce sa ne aşteptăm din partea femeilor daca ne gândim ca, în întreaga lume, acest sex n-a putut sa producă nici un spirit mare, nici o opera completa şi originala sau oricare alta valoare durabila.
Lipsa obiectivităţii spiritului, atât de necesara în artele plastice, este hanidcapul lor cel mai serios. Din punct de vedere tehnic, îşi pot însuşi temeinice cunoştinţe necesare practicării unei meserii artistice sau chiar tehnice, dar nu se pot depăşi pe ele insele.
Excepţiile izolate, parţiale nu schimba cu nimic situaţia. Femeile sunt şi vor rămâne un univers închis, strimt, limitat. Ele sunt filistinii cei mai deplini şi incurabili.
Datorita organizării noastre sociale atât de absurda, care le pune în situaţia de a împărtăşi titlurile şi situaţia bărbatului, orice ar fi el, femeile suscita cu înverşunare amibitiile ignobile, fireşti acestei absurdităţi: dominaţia lor, tonul pe care-l impun corup societatea moderna.
*
* *
Femeia este un animal care trebuie strunit, îngrijit bine şi păstrat în interiorul casei.
Femeile ar trebui sa se ocupe numai de interior; trebuie hrănite bine, îmbrăcate corect, chiar frumos, dar ţinute în afara societăţii. Învăţătura religioasa este cea mai potrivita pentru ele, iar poezia şi politica mai ales, cele mai dăunătoare. Femeile sa nu citească decât cărţi cuvioase, din care sa înveţe mila, şi cărţi de bucătărie. Muzica, desenul, dansul, grădinăritul şi putina munca le vor da acea stare atât de plăcută bărbatului. Numai aşa nu se vor vesteji, vor fi permanent fecunde.
*
* *
Acest sex nu trebuie numit „frumos”, caci femeile nu-şi pot însuşi cu adevărat nici o arta. Ele nu au sentimentul poeziei, nici inteligenta muzicii, iar exersarea unui talent este curata maimuţăreala, un pretext, o afacere exploatata din dorinţa de a plăcea, caci nu pot concepe nimic în mod dezinteresat. Din punct de vedere estetic femeile sunt „nonestetice”.
*
* *
În timp ce bărbatul domina direct prin inteligenta şi puterea sa, femeia a recurs întotdeauna la mijloace indirecte în scopul cuceririi bărbatului.
Acest interes fata de activităţile exterioare nu-l decât prefăcătorie şi cochetărie. Champfort a zis cu drept cuvânt: „Ele sunt făcute sa neguţătorească slăbiciunea noastră, nebunia noastră, dar nu şi raţiunea noastră. Exista intre femeie şi bărbat o simpatie de epiderma şi foarte puţine afinităţi spirituale şi de caracter”.
Femeile sunt „sexus sequior”, adică al doilea sex menit a fi ţinut de-o parte, în planul secund, ceea ce de altfel au aplicat cu succes anticii şi popoarele orientale, care-şi dădeau mai bine seama de rolul secund ce se cuvine femeilor în societate.
Vechea galanterie franţuzească şi prostia germano-crestina ne-au condus la cea mai stupida dintre veneraţii. Ce-am câştigat prin aceasta?
Femeile au devenit mai arogante, mai cu tupeu. Îşi închipuie ca le este permis totul, pentru ca au luat cunoştinţă de sfânta lor demnitate şi de inviolabilitatea lor.
În Occident ceea ce numim „doamna” se afla într-o poziţie cu totul falsa, caci femeia, sexus sequior al anticilor, nu avea dreptul la veneraţie şi omagii, ocupând o poziţie inferioara aceleia a bărbatului. A suprima „doamna”, a pune acest zero la locul lui, ar fi o excelenta reforma politica şi sociala. Doamna europeana este un fel de fiinţa contra naturii; în casele noastre n-ar trebui sa avem decât femei de interior şi fete care, învăţând atribuţiile unei viitoare menajere, sa fie formate prin munca şi ascultare, în loc de a face din ele fiinţe lipsite de bun simt.
Daca femeile din clasele inferioare sunt mai de plâns la noi, în Occident, este pentru ca avem „doamne”.
*
* *
Femeile rămân toată viaţa copii.
La femei, raţiunea atinge dezvoltarea completa la optsprezece ani, pe când la bărbat ea se dezvolta pina la douăzeci şi opt de ani.
Raţiunea femeii este, aşadar, strict măsurată – ca la vârsta de optsprezece ani.
De aceea, femeii ii scapa trecutul şi viitorul, ea negindind decât în prezent. Ea ia aparenta drept realitate, înlocuind cu fleacuri lucrurile cele mai importante. Femeia suferă de miopie intelectuala şi nu ştie nimic. Risipa pe care o face frizează nebunia uneori, caci în inima ei este convinsa ca bărbatul a fost creat şi adus pe pământ pentru a servi, a câştiga bani pe care ea să-l cheltuie.
Daca în timpul vieţii bărbatul n-o lăsa sa risipească banii, cât de tare se revanşează ea după moartea lui!
Confirmarea rolului lor de „cheltuitoare” este data de însuşi faptul ca bărbaţii le dau bani şi le încredinţează gestiunea bugetului familial.
Femeile nu au sentimentul dreptăţii, caci natura lipsindu-le de forţa fizica, le-a înzestrat în schimb cu şiretenie pentru a se apăra în slăbiciunea lor; disimularea, minciuna sunt defecte cu care ele se nasc.
Leul are dinţi şi gheare, elefantul şi mistreţul au colţi, taurul coarne, femeia are viclenia. La ea prefăcătoria este înnăscută. Pina şi cea mai proasta are un dram de şiretenie şi este aproape imposibil sa descoperi o femeie absolut sincera şi adevărată.
Din disimulare se nasc necredinţa, nerecunoştinţă, trădarea.
*
* *
Femiele sunt create numai în vederea propagării speciei, ele trăiesc aşadar mai mult pentru specie decât pentru individ. Prin natura lor, se duşmănesc intre ele întotdeauna caci au aceeaşi meserie: DRAGOSTEA.
Într-o competiţie amoroasa, femeile întrebuinţează mai multa şiretenie, stăpânire de sine, rezerva decât o armata de diplomaţi.
Dar cu ce ton superior se adresează o femeie din lumea buna unei alte femei aflate pe o treapta sociala inferioara!
Numai instinctul, prezentul, concretul exista pentru ele, caci nu pot asimila noţiuni abstracte sau depărtate în timp şi spatiu. De aici trebuie sa se fi născut defectele dar şi calităţile lor prin compensaţie.
Femeile întrec bărbaţii în mila, abnegaţie, umanitate, iubire fata de aproapele sau.
Justiţia este mai mult o virtute masculina, mila este virtutea femeii. Femeile-judecator rar se ridica la înălţimea misiunii lor, dar surorile de caritate preţuiesc mult mai mult decât doctorii.
