Este o mare fericire pentru noi ca ineligenta şi politeţea arunca un val asupra gândirii noastre, atenuând sub aspect exterior dorinţa de a face rau, obişnuinţa de a-ţi urmări interesul, lupta omului contra tuturor oamenilor clocotind neîncetat în fundul sufletului nostru.

      Bârfa, atât de frecventa şi cruda, este proba cea mai evidenta. Răutatea se amplifica atunci când izbucneşte o supărare neaşteptată, în care ura, multa vreme stăpânită şi ascunsa, se ridica şi izbucneşte ca praful de puşcă aprins.

      Omul căruia semenii sai ii sunt străini, care nu se vede decât pe sine, iar cei din jur ii par simple manechine, făcute să-l servească sau să-l contrarieze, acesta vede, în momentul morţii sale, stingându-se întreaga lume. Dimpotrivă, acela ce se recunoaşte în aproapele sau în tot ceea ce face şi-şi trăieşte viaţa ţinând cont de existenta oricărei fiinţe, acela nu pierde murind decât o parte nesemnificativa a vieţii sale.

      Distrugând iluzia care despărţea cosntiinta sa de restul universului, continua sa trăiască în toţi cei care l-au iubit. De aici, modul diferit în care, în momentul suprem, oamenii îşi accepta moartea.

      Raul rămâne întipărit în fizionomia celui care a murit. Suferinţa acestui om, manifestându-se în clipa suprema, ar fi o răzbunare dreapta pentru ceilalţi.

      O mila fara margini pentru toate fiinţele vii este dovada sigura a unei purtări corecte.

      Cel care este animat de mila nu va face rau altcuiva, va fi îngăduitor şi va ajuta pe fiecare după mijloacele sale.

      Nu stiu o rugăciune mai frumoasa decât aceea cu care se încheie vechile drame indiene: „De-ar putea toate vieţuitoarele sa fie scăpate de durere”.

      Nimic nu linişteşte mai uşor supărarea noastră, chiar când e dreapta, decât aceste vorbe: „E un nefericit!”.

      Caci ceea ce este apa pentru foc, mila este pentru supărare. De aceea, sfătuiesc pe acela care se teme sa facă un rau aproapelui sau, stăpânit fiind de supărare, să-şi reprezinte raul ca fiind deja făcut, să-şi vadă viitoarea victima în culmea durerii şi să-şi spună: „Iată fapta mea!”. Aceasta imagine i-ar linişti minia, caci mila este antidotul necazului, prin acest artificiu reuşind sa se stăpânească la vreme.

      Nu încercaţi să-l trataţi pe oameni după cât merita. Spiritul superior nu trebuie sa se lase antrenat de asprimea celui căruia i se adresează, caci aceasta-l conduce la ura, nici de prostia lui, care nu i-ar provoca decât dispreţ. Sa vedem mai bine suferinţa, mizeria, mâhnirea, duererile interlocutorului. Atunci ne vom simţi ruda lui, il vom simpatiza şi în loc de ura şi dispreţ vom simţi mila către care însăşi Evanghelia ne îndeamnă.

      Orice muritor care renunţă sa mai facă diferenţe intre sine şi aproapele sau, care asculta suferinţele semenilor sai ca pe ale sale, care este gata să-şi sacrifice viaţa pentru vieţile altora, va considera ca suferinţele nesfârşite ale vieţuitoarelor ca de nesuportat pentru sine, umplând fara răgaz sufletul de durerea universala. Din acel moment, fericirea nu mai este posibila, fiinţa sa risipita în umanitate nu va mai aspira decât la neant.

      Un caracter egoist îşi va găsi întotdeauna motive egoiste epntru a-şi explica modul de a acţiona: mila sau răutatea nu-l influenţează. Îşi va sacrifica chiar o mica parte din avatajele sale pentru a se răzbuna pe un inamic, dar niciodată pentru a ajuta un prieten.

      Răutatea îşi are rădăcinile în suferinţele celor apropiaţi, iar cel inclinat sa practice raul se arunca cu placere într-o lupta în care se aşteaptă sa primească tot atâtea rani câte poate face el însuşi adversarului sau.

      Bunătatea este înduioşarea universala pentru tot ce trăieşte, mai ales pentru om, pentru ca este, dintre toate fiinţele, cel mai capabil de a suferi. Orgoliul nemăsurat aduce după sine ura şi dispreţul, numai mila anulează orgoliul.

      Mila ia, de asemenea, sub protecţia sa întregul regn animal, de care sistemul moral european s-a ocupat foarte putin.

      Legea dreptului animalelor, credinţă greşită ca acţiunile noastre fata de ele nu au nici o importanta morala, e o barbarie a Occidentului, a carei rădăcina este în iudaism.

      Principiul de viaţă la om, ca şi la animal, este identic; ceea ce le deosebeşte nu rezida în voinţa individuala, ci în elementul intelectual care, la om, se numeşte raţiune. Dar egalitatea fizica intre om şi animal este de necontestat. Cel care dispreţuieşte animalele ar trebui să-şi rememoreze copilăria, faptul ca a fost odată alăptat de mama lui ca orice mamifer neajutorat.

      Mila fata de animale este esenţial legata de bunătatea caracterului; oricine e crud cu ele nu poate fi bun cu semenii sai.

      Aceste doua feluri de mila au acelaşi izvor.

      Vocea conştiinţei răsuna la fel de puternic în sufletul omului cu sentimente înalte atunci când nedreptăţeşte un animal sau un semen de-al sau.

      Cu toate acestea, mila pentru animale nu trebuie sa anuleze necesitatea de a te hrăni cu carne deoarece în natura facultatea de a suferi este legata direct de inteligenta. Numai cruzimea este aceea care trebuie înlăturată.

      În aceeaşi măsură, omul obliga animalul sa muncească pentru el, dar este imoral ca foamea şi bătaia sa chinuie animalul care ţi-e credincios şi te-ajuta să-ţi câştigi existenta.

      VOINŢA IN VIAŢĂ.

      Despre libertate sau voinţa de a trai în planta, animal şi om – Inteligenta ca instrument al voinţei – Sensibilitatea, element nedespărţit al voinţei – Caracterul.

      A fi liber şi a fi fost creat sunt doua noţiuni diametral opuse. Caci este contradictoriu sa afirmi în acelaşi timp ca Dumnezeu a creat fiinţele şi ca le-a înzestrat cu libertate.

      Daca fiinţa este rau întocmita sau comite raul este din cauza ca a fost greşit creata, iar greaseala aparţine Creatorului. Exista Dumnezeu? Atunci raul şi păcatul a cărui cauza unica este Creatorul, distruge propria sa divinitate. Pentru ca o fiinţă sa fie moral libera trebuie sa aibă o origine depinzând de natura sa proprie şi sa fie perfectibila prin ea însăşi, nu prin intermediul aproapelui sau.

      Existenta sa fiind un act de creaţie personala, care se dezvolta în timp, devine răspunzătoare de toate manifestările sale. Din responsabilitatea care ne este dovedita de conştiinţă rezulta, aşadar, libertatea voinţei ca principiu esenţial al fiecărei fiinţe.

      Sa privim cu atenţie lumea anorganica, sa observam forţa apelor rostogolindu-se în abis, statornicia acului magnetic poziţionat către Nord, atracţia fierului către magnet, violenta pilelor electrice; sa studiem un corp care se cristalizează, regularitatea structurii sale; sa remarcam siguranţă cu care corpurile, ajunse în stare lichida se cauta sau fug unul de altul, se unesc sau se despart. Sau sa constatam, în sfârşit, acea forţă care, legând corpul nostru de masa pământească, il apasă fara preget, sub propria sa aspiraţie.

      Printr-un efort minim de imaginaţie putem recunoaşte, în aceste stări aparent atât de depărtate de noi, principiul propriei noastre existente, acela care, în om, îşi urmăreşte scopurile în deplina lumina a conştiinţei.

      În manifestările infinite ale anorganicului, aspiraţia spre devenire este oarba şi neschimbătoare. Aşa cum primele licăriri ale zorilor împart numele de lumina cu razele soarelui la amiaza tot astfel acest principiu, manifestându-se elementar în formele inferioare de viaţă, poarta numele de voinţă, desemnând, la general, cauza oricărei acţiuni.

      Natura creează condiţii apte sa dea naştere vieţii, dar ea lucrează mecanic, aşa cum, în fulgul de zăpadă forma sub care se cristalizează nu este datorata gândirii, ci unei aspiraţii inconştiente a voinţei originare.

      Simplificând raportul dintre animal şi om este acelaşi cu raportul dintre planta şi animal. In regnul vegetal, voinţa de a trai se manifesta orbeşte, fara scop. Planta prezintă întreaga ei fiinţă, la prima vedere, într-o completa nevinovăţie. De aceea, organele de reproducere sunt la vârf, în locurile cele mai vizibile. De unde şi concluziaca raul nu exista neapărat în voinţa, dar este prezent în voinţa conştientă.

      Fiecare planta, prin urmare, expune concomitent clima şi natura pământului în care s-a format. Chiar fara a fi botanist, este uşor sa recunoşti într-o planta daca e de la tropice sau din zona temperata, din apa sau din pustiu etc. Ea exprima prin voinţa specifica genului sau, ceea ce i-ar fi imposibil de explicat într-un alt mod.

      Sa contemplam nenumăratele forme de viaţă animala. Fiecare nu este decât expresia vădită a aspiraţiilor voluntare care formează caracterul vieţuitoarei respective, ca incarnare a voinţei sale.

      Varietatea formelor nu este decât o imagine a varietăţii caracterelor.

      Animalele sălbatice, de prada au fălci mari, gheare şi muşchi puternici, privire agera, pătrunzătoare. Ierbivorele, care îşi cauta scăparea prin fuga nu au arme – colţi şi gheare, dar sunt înzestrate cu picioare iuţi şi auz delicat. Interiorul corespunde exteriorului: carnivorele au un tract intestinal scurt, ierbivorele aparat digestiv propriu unei lungi funcţii de asimilare. La fel nu exista nici o contradicţie intre celelalte aparate şi organe şi funcţiile fiziologice pe care le reprezintă.

      Fiecare aspiraţie a voinţei corespunde unei modificări particulare a formei. De aceea, lăcaşul ordinar al prăzii determina forma vânătorului.

      Prada s-a retras în locuri putin accesibile, vânătorul ia o forma caracteristica pentru a o descoperi, caci voinţa de a trai ii va înzestra şi pe unul şi pe celalalt cu calităţile necesare supravieţuirii.

      Astfel, pentru a extrage sămânţa din fruct unele păsări au un cioc încârligat. Pentru a culege reptile prin mlaştini, păsările de balta picioare, git şi cioc lungi. Pentru a dezgropa furnici exista tapiri cu picioare scurte, gheare puternice şi bot lung, prevăzut cu o limba subţire şi lipicioasa. Pelicanul se duce la pescuit cu o guşă enorma, bufnita îşi vede prada în plina noapte, pestii electrici îşi anihilează complet prada înainte de a o atinge. Orice fiinţă vie are un adversar gata s-o nimicească. De aceea, pentru cei mai putin musculoşi exista mimetismul, carapacea, substanţele vezicante, rau mirositoare, ţepii, şiretlicurile etc.

      Voinţa de a trai se sprijină pe elemente ofensive şi defensive. Se mai sprijină, de asemenea, pe un element intelectual ca mijloc de conservare a individului. De aceea, vechii greci au denumit inteligenta Hegemonicon (călăuză). Elementul intelectual este pus în serviciul voinţei şi distribuit la toţi în acest scop.

      Animalele sălbatice au mai multa voinţa decât ierbivorele. Prădătoarele merg la vânat, vulpile fura nu pentru ca sunt mai inteligente, ci fiindcă vor sa trăiască din vânat şi hoţie. La vulpe, şiretenia a înlocuit muşchii.

      Scopul voinţei la om este acelaşi cu al animalului: hrana şi reproducerea. Dar lipsa muşchilor, o mai buna organizare a vieţii sociale, cerinţele sale specifice au desprins inteligenta sa de regnul animal, situând-o la un nivel superior. Elementul intelectual conform cu natura sa devine un instrument cu întrebuinţări multiple şi aplicabil scopurilor cele mai diverse. Natura, credincioasa spiritului sau economic, putea de la început sa satisfacă toate cerinţele necesitaţilor devenite atât de variate. De aceea, l-a creat pe om fara vesminte, fara un scut natural de apărare, imperfect, inconsecvent, lipsit de forţa fizica. Singurele instrumente pe care natura le-a dat omului au fost mâinile.

      Prin superioritatea inteligentei, omul îşi îmbogăţeşte conceptual motivaţia, precum şi varietatea şi întinderea ei.

      Omul trece de la stadiul simplelor sclipiri la idei coerente, apare gândirea abstracta, mergând pina la reflecţie, construind concepte şi noţiuni; analizând şi sintetizând actul volitiv este conştientizat. Sub imperiul voinţei de a trai biciuita de intelect, se dezvolta procesele afective apărând pasiunile ca elemente noi, necunoscute lumii animale.

      Conceptualizarea faptului exterior micşorează violenta caracterului, punând impresia pe planul superior.

      De exemplu, un vitelus se lăsă uşor despărţit de mama lui, în timp ce un pui de leu, în aceeaşi situaţie, se agita de dimineaţă pina seara, iar un copil despărţit de părinţi, este de-a dreptul traumatizat. Maimuţa este cea mai vie şi mai violenta dintre patrupede pentru ca este cea mai inteligenta.

      *

      * *

      Procesele afective se manifesta infinit mai complex la om, comparativ cu animalul. De asemenea, elementul intelectual ridicat il face mult mai sensibil la plictiseala.