Dorinţele nesatisfăcute, speranţele nerealizate, greşelile întregii vieţi, suferinţa sfârşind în moarte sunt o tragedie. Existenta umana cuprinde toate nefericirile unei tragedii, fara ca omul sa poată atinge demnitatea personajelor tragice. Omul este nevoit sa atingă tragicul parcurgând deci etape comice. Cum s-ar spune, amănuntele ne fac ridicoli.
Istoria popoarelor nu este deci o înşiruire de războaie şi revoluţii. Anii de pace sunt pauze scurte intre acte risipite. Nu este o metafora când spunem ca viaţa fiecărui om este o lupta continua, cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii sai, cu realitatea. Omul găseşte adversari pretutindeni şi moare cu armele în mâini. Dar existenta noastră nu este posibila fara toate acestea. Fara presiunea exercitata de atmosfera corpul plesneşte; tot asa, lipsa durerii, mizeriei, a necazurilor şi nevoilor de tot felul ar provoca o creştere nemăsurată a orgoliului frizând extravaganta. Oricare om are nevoie de griji, de mizerie, de durere, aşa cum nava are nevoie de balast pentru a pluti singura şi drept către tinta.
*
* *
Pornirea către rau ia adesea naştere din ciocnirea pornirilor egoiste. Pornirea către rau îşi are originea în mod obiectiv în viciile, slăbiciunile, nebuniile de tot felul pe care fiecare dintre noi le manifesta în relaţiile cu aproapele sau. Ea poate merge atât de departe incit fiecăruia dintre noi într-un moment de indispoziţie şi în raport cu propriile înclinaţii lumea să-l para reprezentativ – ca un muzeu de caricaturi, intelectual – ca o casa de nebuni, moral – ca o peşteră de hoţi. Aceasta indispoziţie, daca tine mult, da naştere mizantropiei.
Principala sursa a mizantropiei este, în fond, invidia, o specie de suferinţă pe care o încearcă unele suflete la vederea fericirii, prosperităţii sau realizărilor altuia.
Gradele invidiei sunt foarte diferite. Ea este, în mod suveran, neîmpăcata şi rea când este provocata de calităţi personale, pentru ca atunci invidiosului nu-l rămâne nici o şansă. Invidia este imorala pentru ca individul urăşte ceea ce ar trebui sa respecte şi sa iubească.
„S-ar părea ca, mai mult decât alţii, sunt invidiaţi mai ales aceia care se ridica prin singura puterea aripilor lor şi se eliberează de cuşcă în care ceilalţi rămân închişi”, spune Petrarca.
Cu toate acestea, invidia este în firea omeneasca, dar este diavolesc sa te bucuri de raul altuia. Nu exista semn mai infailibil al unui suflet rau şi al unei profunde lipse de moralitate, decât un sentiment de bucurie la vederea nefercirii altuia. Asemenea oameni trebuie neapărat ocoliţi.
Este în firea omeneasca a te folosi de cineva sau a vedea altcineva un instrument menit a-ţi atinge propriile scopuri. De altfel, punem întotdeauna în seama aproapelui o astfel de intuiţie. Deci, cerând cuiva un sfat sau o explicaţie, pierdem încrederea în afirmaţiile acelei persoane daca aflam ca are un oarecare interes în aceeaşi afacere: ne temem sa nu fim folosiţi împotriva intereselor noastre, iar sfaturile cerute sa fie adaptate intereselor şi nu raţionamentului sau.
Este o mare fericire pentru noi ca ineligenta şi politeţea arunca un val asupra gândirii noastre, atenuând sub aspect exterior dorinţa de a face rau, obişnuinţa de a-ţi urmări interesul, lupta omului contra tuturor oamenilor clocotind neîncetat în fundul sufletului nostru.
Bârfa, atât de frecventa şi cruda, este proba cea mai evidenta. Răutatea se amplifica atunci când izbucneşte o supărare neaşteptată, în care ura, multa vreme stăpânită şi ascunsa, se ridica şi izbucneşte ca praful de puşcă aprins.
Omul căruia semenii sai ii sunt străini, care nu se vede decât pe sine, iar cei din jur ii par simple manechine, făcute să-l servească sau să-l contrarieze, acesta vede, în momentul morţii sale, stingându-se întreaga lume. Dimpotrivă, acela ce se recunoaşte în aproapele sau în tot ceea ce face şi-şi trăieşte viaţa ţinând cont de existenta oricărei fiinţe, acela nu pierde murind decât o parte nesemnificativa a vieţii sale.
Distrugând iluzia care despărţea cosntiinta sa de restul universului, continua sa trăiască în toţi cei care l-au iubit. De aici, modul diferit în care, în momentul suprem, oamenii îşi accepta moartea.
Raul rămâne întipărit în fizionomia celui care a murit. Suferinţa acestui om, manifestându-se în clipa suprema, ar fi o răzbunare dreapta pentru ceilalţi.
O mila fara margini pentru toate fiinţele vii este dovada sigura a unei purtări corecte.
Cel care este animat de mila nu va face rau altcuiva, va fi îngăduitor şi va ajuta pe fiecare după mijloacele sale.
Nu stiu o rugăciune mai frumoasa decât aceea cu care se încheie vechile drame indiene: „De-ar putea toate vieţuitoarele sa fie scăpate de durere”.
Nimic nu linişteşte mai uşor supărarea noastră, chiar când e dreapta, decât aceste vorbe: „E un nefericit!”.
Caci ceea ce este apa pentru foc, mila este pentru supărare. De aceea, sfătuiesc pe acela care se teme sa facă un rau aproapelui sau, stăpânit fiind de supărare, să-şi reprezinte raul ca fiind deja făcut, să-şi vadă viitoarea victima în culmea durerii şi să-şi spună: „Iată fapta mea!”. Aceasta imagine i-ar linişti minia, caci mila este antidotul necazului, prin acest artificiu reuşind sa se stăpânească la vreme.
Nu încercaţi să-l trataţi pe oameni după cât merita. Spiritul superior nu trebuie sa se lase antrenat de asprimea celui căruia i se adresează, caci aceasta-l conduce la ura, nici de prostia lui, care nu i-ar provoca decât dispreţ. Sa vedem mai bine suferinţa, mizeria, mâhnirea, duererile interlocutorului. Atunci ne vom simţi ruda lui, il vom simpatiza şi în loc de ura şi dispreţ vom simţi mila către care însăşi Evanghelia ne îndeamnă.
Orice muritor care renunţă sa mai facă diferenţe intre sine şi aproapele sau, care asculta suferinţele semenilor sai ca pe ale sale, care este gata să-şi sacrifice viaţa pentru vieţile altora, va considera ca suferinţele nesfârşite ale vieţuitoarelor ca de nesuportat pentru sine, umplând fara răgaz sufletul de durerea universala. Din acel moment, fericirea nu mai este posibila, fiinţa sa risipita în umanitate nu va mai aspira decât la neant.
Un caracter egoist îşi va găsi întotdeauna motive egoiste epntru a-şi explica modul de a acţiona: mila sau răutatea nu-l influenţează. Îşi va sacrifica chiar o mica parte din avatajele sale pentru a se răzbuna pe un inamic, dar niciodată pentru a ajuta un prieten.
Răutatea îşi are rădăcinile în suferinţele celor apropiaţi, iar cel inclinat sa practice raul se arunca cu placere într-o lupta în care se aşteaptă sa primească tot atâtea rani câte poate face el însuşi adversarului sau.
Bunătatea este înduioşarea universala pentru tot ce trăieşte, mai ales pentru om, pentru ca este, dintre toate fiinţele, cel mai capabil de a suferi. Orgoliul nemăsurat aduce după sine ura şi dispreţul, numai mila anulează orgoliul.
Mila ia, de asemenea, sub protecţia sa întregul regn animal, de care sistemul moral european s-a ocupat foarte putin.
Legea dreptului animalelor, credinţă greşită ca acţiunile noastre fata de ele nu au nici o importanta morala, e o barbarie a Occidentului, a carei rădăcina este în iudaism.
Principiul de viaţă la om, ca şi la animal, este identic; ceea ce le deosebeşte nu rezida în voinţa individuala, ci în elementul intelectual care, la om, se numeşte raţiune. Dar egalitatea fizica intre om şi animal este de necontestat. Cel care dispreţuieşte animalele ar trebui să-şi rememoreze copilăria, faptul ca a fost odată alăptat de mama lui ca orice mamifer neajutorat.
Mila fata de animale este esenţial legata de bunătatea caracterului; oricine e crud cu ele nu poate fi bun cu semenii sai.
Aceste doua feluri de mila au acelaşi izvor.
Vocea conştiinţei răsuna la fel de puternic în sufletul omului cu sentimente înalte atunci când nedreptăţeşte un animal sau un semen de-al sau.
Cu toate acestea, mila pentru animale nu trebuie sa anuleze necesitatea de a te hrăni cu carne deoarece în natura facultatea de a suferi este legata direct de inteligenta. Numai cruzimea este aceea care trebuie înlăturată.
În aceeaşi măsură, omul obliga animalul sa muncească pentru el, dar este imoral ca foamea şi bătaia sa chinuie animalul care ţi-e credincios şi te-ajuta să-ţi câştigi existenta.
VOINŢA IN VIAŢĂ.
Despre libertate sau voinţa de a trai în planta, animal şi om – Inteligenta ca instrument al voinţei – Sensibilitatea, element nedespărţit al voinţei – Caracterul.
A fi liber şi a fi fost creat sunt doua noţiuni diametral opuse. Caci este contradictoriu sa afirmi în acelaşi timp ca Dumnezeu a creat fiinţele şi ca le-a înzestrat cu libertate.
Daca fiinţa este rau întocmita sau comite raul este din cauza ca a fost greşit creata, iar greaseala aparţine Creatorului. Exista Dumnezeu? Atunci raul şi păcatul a cărui cauza unica este Creatorul, distruge propria sa divinitate. Pentru ca o fiinţă sa fie moral libera trebuie sa aibă o origine depinzând de natura sa proprie şi sa fie perfectibila prin ea însăşi, nu prin intermediul aproapelui sau.
Existenta sa fiind un act de creaţie personala, care se dezvolta în timp, devine răspunzătoare de toate manifestările sale. Din responsabilitatea care ne este dovedita de conştiinţă rezulta, aşadar, libertatea voinţei ca principiu esenţial al fiecărei fiinţe.
Sa privim cu atenţie lumea anorganica, sa observam forţa apelor rostogolindu-se în abis, statornicia acului magnetic poziţionat către Nord, atracţia fierului către magnet, violenta pilelor electrice; sa studiem un corp care se cristalizează, regularitatea structurii sale; sa remarcam siguranţă cu care corpurile, ajunse în stare lichida se cauta sau fug unul de altul, se unesc sau se despart. Sau sa constatam, în sfârşit, acea forţă care, legând corpul nostru de masa pământească, il apasă fara preget, sub propria sa aspiraţie.
Printr-un efort minim de imaginaţie putem recunoaşte, în aceste stări aparent atât de depărtate de noi, principiul propriei noastre existente, acela care, în om, îşi urmăreşte scopurile în deplina lumina a conştiinţei.
