Politia sanitara ar trebui sa fixeze, în interesul sănătăţii ochilor noştri, un minimum al dimensiunii literelor de tipar. Giuvaergii veneţieni povesteau ca toţi acei care lucrează faimoasele lănţişoare de Veneţia orbesc în mai putin de treizeci de ani.

      *

      * *

      Cu cât un om este mai capabil şi mai serios, cu atât are simţul umorului mai dezvoltat. Oamenii care insa rid sau zâmbesc, indiferent daca e cazul sau nu, ori sunt saraci cu duhul, ori sunt meschini moral şi intelectual; de aceea, felul în care râde cineva, motivul pentru care râde sunt caracteristice fiecărui individ în parte.

      În ceea ce priveşte fericirea sau nefericirea noastră, trebuie sa ne stăpânim fantezia; sa nu facem planuri mari pentru ca nerealizarea sau distrugerea lor ne costa scump. De asemenea, sa ne ferim inima de reprezentările nefericite, dar neîntâmplate inca ale imaginaţie.

      Pentru a ne stăpâni închipuirea este necesar s-o împiedicăm sa ne reamintească şi sa ne zugrăvească nedreptatea, stricăciunea, pierderile, injuriile, umilinţele, mortificaţiile suferite cândva. Caci prin aceasta sunt excitate ura şi reaua voinţa adormite cândva, sufletul nostru pierzându-şi astfel curăţenia.

      *

      * *

      Daca un om arata prin purtarea lui ca sensul dreptăţii ii este strain, nu-l încredinţa o leţcaie fara garanţiile potrivite.

      Trebuie rupta orice prietenie cu aşa-zişii amici buni care, pentru un fleac, se arata rai şi vulgari. Prin aceasta se evita situaţii neplăcute pentru viitor.

      Fa tot astfel şi cu servitorii. E de preferat sa te descurci singur, decât sa te înconjori de trădători.

      Ne purtam defectele cum ne purtam corpul: fara sa le siântâm. Sa ne ferim de orice prefăcătorie, caci izvorul ei este totdeauna în firca; apoi, disimularea presupune înşelătorie şi implica, mai devreme sau mai târziu, o dezaprobare a gestului în sine şi asta pentru ca cineva doreşte sa para ceea ce nu este.

      *

      * *

      Cel ce vrea sa trăiască printre oameni nu trebuie sa condamne o individualitate, chiar rea, mizerabila sau ridicola fiindcă este creata de natura. Aşadar, sa le perceapă ca atare, ca pe ceva necesar, neschimbător, care, ca urmare a unui principiu etern şi metafizic trebuie sa fie asa; în cazul cel mai rau sa cugete ca trebuie sa existe şi astfel de creaturi. Ignorând aceste aspecte, devii nedrept şi-ţi faci duşmani.

      Caci nimeni nu poate să-şi schimbe radical personalitatea, caracterul, etica sa, forţa sa spirituala, temperamentul, fizionomia. Daca vom condamna un om în totalitate nu-l rămâne altceva de făcut decât sa ne combată, la rândul sau, pina la moarte; caci ii suspendam dreptul la existenta proprie, obligându-l, în acelaşi timp, sa devina altceva decât este în mod invariabil.

      De aceea, pentru a trai printre oameni trebuie sa respectam individualitatea fiecăruia, oricare ar fi şi trebuie sa ne gândim să-l utilizam după posibilităţile şi înclinaţiile sale, fara sa speram vreo schimbare şi fara sa condamnam. Acesta este adevăratul sens al proverbului „sa trăiesc lăsând şi pe alţii sa trăiască”. Sarcina nu este deloc uşoară, pe cât este dreapta; prin urmare, acela care respecta personalitatea semenului sau se poate socoti fericit.

      *

      * *

      Politeţea înseamnă îndemânare, nepoliteţea este sinonima cu prostia. Nu fiţi economi cu politeţea. Veţi dovedi astfel o mare lipsa de înţelepciune. Dar acela care împinge politeţea pina la a-şi sacrifica propriile sale interese reale plăteşte prea scump pentru o recunoştinţă sau eventual un serviciu modest.

      AMORUL.

      INSTINCTUL GENERATOR.

      Despre amor: obiectul sau, efectele şi cauzele sale aparente – Importanta şi seriozitatea pasiunii amoroase – Iluzia individului şi triumful speciei.

      Dragostea este, ca instinctul vital, cel mai puternic dintre toate resorturile. Deci, daca s-ar gândi cineva ca dragostea absoarbe, fara încetare, vlaga tinereţii, ca este scopul suprem aproape al oricărui efort omenesc aducând dezordinea în afacerile cele mai serioase, ca încurca cele mai mari spirite, ca arunca deşertăciunile sale printre încurcăturile diplomatice şi lucrările academice, ca strecoară biletele dulci în mapele miniştrilor şi florii uscate în mapele filosofilor, ca rupe relaţii preţioase, sfărâma legături ce păreau de nezdruncinat, îşi face victime din viaţă, sănătate, bogăţie, rang, fericire, ca face din omul cinstit un desfrânat şi din prieten trădător, dragostea răufăcătorului care se străduieşte sa răstoarne, sa încurce, sa distrugă tot, atunci acel cineva ar fi gata sa strige: Pentru ce atâta zgomot şi efort, atâtea necazuri şi suferinţe?

      Este vorba, fireşte, de un lucru cât se poate de simplu: fiecare face ce doreşte să-şi aibă în barca lui.

      Pentru gânditorul serios insa adevărul este altul. Caci importanta chestiunii este pe măsură goanei furioase ce se desfăşoară în acest scop.

      Ce este omul?

      Voinţa care aspira sa trăiască într-o fiinţă noua şi deosebita.

      Dragostea este vicleşugul întrebuinţat de natura pentru a-şi atinge scopul, care nu este, în realitate, decât crearea unei fiinţe noi, determinata în esenţă sa.

      Proba?

      Iat-o. Amorul platonic este o prostie, caci amorul nu se mulţumeşte nici chiar cu un sentiment reciproc – ceea ce doreşte, ce cauta, ce pretinde este posedarea însăşi, este a simţi fiinţa iubita, dorita, în puterea sa vitala, bărbătească, sa simtă posedând în toată plenitudinea, cu toată forţa simţurilor dezlănţuite prin placere.

      Scopul unic, adevărat, scopul real al oricărei uniri din dragoste este procreaţia, naşterea unui copil, cu toate ca îndrăgostiţii nici nu visează cât de trădătoare este natura cu ei, aruncând peste actul propriu-zis cel mai strălucitor şi mai minunat val.

      Placerea, voluptatea posedării reciproce nu este decât o cursa. Natura umple golurile cu indivizi noi. Examinaţi doua fiinţe care caută să-şi satisfacă acest instinct imperios numit dragoste. In privirile lor, încărcate de dorinţe, se vede cuprinzându-se viaţa unei fiinţe noi; în împreunarea sexuala, după care tânjesc, este contopirea a doua fiinţe într-una singura. Acest al treilea individ, pe care-l vad creat din strângerea lor în braţe şi în mijlocul voluptoaselor lor placeri, va recrea în el calităţile ereditare ale părinţilor, care astfel vor supravieţui.

      Dragostea nu este aşadar decât voinţa de supravieţuire a speciei, necesitatea de perpetuare în dauna iluziilor şi bucuriilor efemere pe care omul le simte.

      Oare exista vreun îndrăgostit care, după ce şi-a satisfăcut pasiunea, sa nu simtă ca vraja s-a risipit? Numai specia a profitat din împreunarea amoroasa a doua fiinţe; individul nici măcar nu realizează cine pierde şi cine câştigă. Împins de geniul speciei, îşi impune toate sacrificiile fara măcar sa bănuiască scopul adevărat al dragostei, faptul ca adesea este total diferit de aspiraţiile sale.

      Animalele sunt, de asemenea, înşelate de aceasta mistificare a naturii care, inventând placerea, le face sa creadă ca lucrează pentru satisfacţia individuala. In realitate, numai perpetuarea speciei contează.

      Ceea ce probează faptul ca dragostea se reduce la un instinct de reproducere a speciei este ca bărbatul, prin natura sa, este inclinat spre instabilitate, în timp ce femeia este obligata, măcar un timp, sa rămână fidela.

      Bărbatul este poligam. Numărul popoarelor poligame este de patru ori mai mare decât numărul popoarelor monogame. Scopul naturii, îndreptat spre menţinerea speciei, împinge bărbatul sa caute mai multe femei. El poate cu uşurinţă sa însămânţeze o suta de copii pe an daca are atâtea femei la dispoziţie.

      *

      * *

      Care sunt femeile pe care dorim sa le posedam?

      Acelea care sunt tinere, vitale, sănătoase, având vârsta cuprinsa intre 18 şi 30 de ani. O femeie bătrână, incapabila de a mai avea copii, nu mai are farmec, nu mai atrage. Instinctul ascuns care ne conduce se vădeşte în intenţia de a avea copii. Apoi, vedeţi fata sau femeia care, după calendarul ei, când natura o face fecunda cauta un bărbat. Reciproc, atracţia noastră scade în ochii sexului frumos după perioada proprie germinaţiei sau când conceperea este mai mult sau mai putin depărtata.

      *

      * *

      Daca vitalitatea şi sănătatea femeii ne atrag în egala măsură din teama de a nu procrea o fiinţă slaba şi bolnăvicioasă, scheletul care este fundamental modelul speciei reprezintă pentru noi un motiv puternic de atracţie sau de respingere. O talie care se abate de la proporţie nu poate fi despăgubita de un obraz frumos. Un corp frumos, mlădios şi drept, cu picioare mici, ne incinta. Însăşi Biblia spune despre picioarele frumoase ale unei femei ca sunt ca nişte coloane de aur pe socluri de argint. Dam, de asemenea, mare importanta dorinţelor care servesc nutriţia şi sunt ereditare. Mai căutam iarăşi rotunjimea camurilor, frumuseţea plastica pentru ca acestea promit fătului o nutriţie corecta şi îndestulătoare. Sinii bine reprezentaţi produc asupra bărbatului un adevărat farmec pentru ca, aflându-se în raport direct cu organele genitale feminine, sinii puternici sunt ca nişte rezervoare aşteptând guriţa fătului.

      Femeia prea grasa, femeile-colos ne displac pentru ca starea lor morbida arata o atrofiere a uterului şi este un semn sigur de sterilitate.

      Regularitatea şi frumuseţea fetei rămân la urma. Se cauta un nas bine făcut, caci natura lucrează la vedere pentru conservarea tipului speciei. Ne place o gura mica, opusa unui bot de animal. Ochii frumoşi, o frunte frumoasa, bărbia proeminenta sunt, de asemenea, elemente atrăgătoare.

      Din partea lor, femeile prefera bărbaţii intre 30 şi 35 de ani fata de tinerii care reprezintă totuşi eleganta şi frumuseţea masculina. Caci nu gustul conduce voinţa femeii ci instinctul care recunoaşte, în acesta vârsta, apogeul forţei virile şi generatoare.

      *

      * *