Omul care-şi petrece viaţa în tumultul afacerilor sau placerilor, uitându-şi trecutul, pierde calitatea de a raţiona limpede.

      *

      * *

      Trebuie sa ştim sa sacrificam raului o părticică din fericirea noastră, aceasta pentru a evita necazuri mai mari.

      O judecata falsa, plina de iluzii, instabilitatea oricărui lucru ne obliga la prudenta în manifestarea bucuriei sau a durerii. Un fleac poate deveni un izvor de rele. In fata unei mari nenorociri trebuie sa ne dovedim înţelepţi, cunoscând ca „poate fi şi mai rau”.

      Fereşte-te să-ţi bazezi fericirea pe pretenţii mari, înlesnind adesea întâmplări nefericite. Cu cât edificiul are baza mai solida, cu atât este mai stabil.

      Cu cât cercul nostru de vederi, de acţiune, de contact este mai limitat, cu atât vom fi mai fericiţi. Cu cât este mai larg cu atât vom avea mai multe griji.

      A-ţi fi de ajuns ţie însuţi, a fi tot pentru tine este cea mai buna condiţie a fericirii tale.

      *

      * *

      Nimic nu te fereste mai bine de plictiseala, care este flagelul vieţii omeneşti, decât bogăţia spirituala.

      Omul ordinar este preocupat să-şi omoare timpul, omul de spirit va şti întotdeauna cum sa şi-l întrebuinţeze. De aceea, jocul de cărţi a ajuns ocupaţia predilecta în orice societate. Neavând idei de schimbat, oamenii schimba cartea la masa şi-şi câştiga banii unii altora. Cei care nu stiu nici atât, sau sunt de-a dreptul prosti, bat darabana cu degetele-n masa.

      Ţigarea înlocuieşte, de asemenea, gândirea, atunci când nu are ce stimula.

      Precum tara cea mai fericita este aceea care importa putin pentru nevoile sale, aşa şi muritorul cel mai binecuvântat este acela care se mulţumeşte cu avuţia sa interioara, aşteptând mai puţine placeri exterioare. Caci nu mai trebuie sa aşteptăm mare lucru de la alţii şi nici dinafara noastră, în general.

      Nimic nu ne desparte mai profund de fericire decât viaţa de petreceri zgomotoase şi sofisticate, pe care englezii o numesc „high life”.

      În tinereţe, când oamenii sunt în deplinătatea forţelor fizice şi sexuale voinţa este pe deplin satisfăcută. Mai târziu îţi rămâne numai forţa intelectuala; în lipsa ei, mizeria e mare.

      Voinţa este fara de sfârşit, dar pierzându-se interesul, ea trebuie stimulata prin excitarea unor pasiuni artificiale: sportul, vânătoarea, cursele, muzica, poezia, filosofia.

      Voinţa omului se manifesta prin: forţa de reproducere, nervozitatea şi sensibilitatea.

      Forţei sexuale (reproductive) ii corespund: băutura, hrana buna, siesta şi somnul.

      Nervozitatea are drept corespondent placerea de a călători, dansul, călăria, artele războinice.

      Sensibilitatea se regăseşte în poezie, muzica, invenţii sau filosofie.

      Aceasta din urma expresie a voinţei ne fereste de plictiseala şi de efectele ei: anturajul dubios, risipa etc.

      Filosofia mea nu mi-a adus nici un câştig dar m-a ferit de multe rele.

      În tinereţe, am citit următoarea fraza: „cel ce râde mult e fericit, iar acela care plânge este nefericit”. Observaţia este cel putin neroada, dar cuprinde atâta adevăr, incit n-am putut s-o uit.

      Ori de câte ori veselia ne bate la usa, trebuie să-l deschidem şi ferestrele, fara a mai cumpăni daca suntem îndreptăţiţi s-o primim sau sa fim mulţumiţi, sau daca ne scoate din meditaţiile profunde, ocupaţiile serioase. Veselia vine întotdeauna la timp.

      Veselia este moneda sunătoare a fericirii, câştigul nostru imediat.

      Nimic nu contribuie mai putin la veselie ca averea. Oamenii mari sau bogaţi sunt veşnic îngrijoraţi. Oamenii modeşti, meseriaşi sau ţărani, au mai adesea fete mulţumite şi plăcute.

      Ar trebui, prin urmare, sa păstrăm cu grija aceasta floare a sănătăţii şi echilibrului numita veselie. Pentru aceasta trebuie sa evitam excesele, emoţiile violente, desfrâul, certurile. O viaţă igenica, doua ore petrecute în aer liber ne vor readuce placerea de a trai.

      Preponderenta anormala a sensibilităţii produce adesea o dispoziţie inegala după o stare euforica, urmând adevărate prăbuşiri melancolice.

      Aristotel a observat, cu drept cuvânt, ca toţi oamenii iluştri sunt melancolici, geniul fiind adesea dublat de o mare sensibilitate.

      Shakespeare a descris aceasta mare divizare a temperamentului în general, într-un mod foarte plăcut:

      „Natura se amuza câteodată formând combinaţii caraghioase. Sunt unii care-ntr-una casca ochii la nimicuri şi rid ca papagalii în fata unui simplu cântăreţ din cimpoi; iar alţii au o înfăţişare aşa de posomorita, incit nici măcar n-ar surâde auzind o gluma buna. Nu s-a spus adesea ca, în fond, spiritul cel mai limitat este cel mai fericit?”

      Orice ar fi, nimeni nu-l va invidia pentru aceasta fericire. Nu vreau sa trag concluzii pripite intru soluţionarea definitiva a acestei controverse, cu atât mai mult cu cât însuşi Sofocle emite doua păreri diametral opuse:

      „Ştiinţa este măsura completa a fericirii”.

      „Nu înţeleptul îşi petrece viaţa în modul cel mai plăcut”.

      Filosofii Vechiului Testament nu se mai înţeleg intre ei; Isus, fiul lui Sirah, a zis: „Viaţa nebunului este mai rea decât moartea”. Ecleziastul obiectează: „Unde e multa ştiinţă sunt şi multe dureri”.

      Deocamdată, tin sa menţionez aici ceea ce se înţelege în particular printr-un cuvânt propriu limbii germane: „Philister” (negustor, burghez).

      Este tocmai omul care, prin măsura strimta, strict limitata a forţelor sale intelectuale „n-are nevoie de spirit”.

      Acesta expresie aparţine vieţii studenţeşti şi a fost întrebuinţata mai târziu într-o accepţiune mai larga, analoga înţelesului sau primitiv, caracterizând spiritul prozaic, lipsit de imaginaţie. Privind la modul superior lucrurile, s-ar putea spune ca filistinii sunt oameni în permanenta ocupaţi de o realitate care nu exista.

      *

      * *

      Placerea adevărată este direct legata de necesitate. Nici o aspiraţie de a câştiga adevăruri sau o judecata corecta asupra acestor doua noţiuni nu însufleţeşte existenta filistinului.

      Când moda sau alte constrângeri le impun aceste placeri, se achita de ele cât mai repede cu putinţă, ca un ocnaş de munca lui. Singurele placeri pentru el sunt strict senzuale, din care gusta din plin. Mâncarea buna, vinurile alese – iată scopul suprem al existentei; să-şi procure tot ce contribuie la binele sau material este tinta vieţii sale.

      Seriozitatea rece, lipsita de sens este proprie filistinului şi-l caracterizează. Nimic nu-l înveseleşte, nimic nu-l mişca, nu-l interesează nimic. Odată sfârşite placerile materiale, societatea filistinilor devine curând plictisitoare. Pina şi jocul de cărţi devine monoton.

      Ii rămân filistinului placerile vanităţii: goana după bogăţii, influenta, putere politica, avantajele decurgând din toate acestea şi menite sa stimeasca invidia confraţilor sunt singura lumina la care se dezmorţeşte.

      *

      * *

      Cea mai firava nelinişte produsa de oameni sau lucruri, rumegata constant, poate sa se mărească monstruos. Lucrurile neplăcute trebuie judecate la rece, prozaic, fara încărcătură emoţională pe care o produc.

      Dimpotrivă, marile facultăţi intelectuale, temperamentul, ca o condiţie a percepţiilor ce le însoţesc, suscita darul de a însoţi durerea. Ecleziastul are de doua ori dreptate când afirma ca „Viaţa nebunului e mai rea decât moartea” şi „Unde este multa înţelepciune, este multa durere”.

      *