Mai ales când este bogat, prostia il degradează pe om. Nevoile şi sărăcia il string în chingi pe cel lipsit de mijloace; serviciile sale înlocuiesc ştiinţa şi ii ocupa toată ziua. Dar bogăţii care sunt prosti se aseamănă cu o turma care nu traiesete decât după toanele ei.
*
* *
Când citim, autorul cugeta pentru noi. Reîncepem mersul interior al spiritului sau, ca şcolarul care desenează cu creionul pentru a învăţa sa scrie semnele pe care învăţătorul le-a făcut pe tabla.
De aici vine teribila uşurare pe care ne-o da lectura, când întrerupe firul propriilor noastre cugetări; mintea noastră este atunci ca o piaţă publica, în care se aduna ideile străine.
Acela care citeşte toată ziua şi nu se odihneşte decât prin nemişcare, pierde încetul cu încetul facultatea de a gândi prin sine însuşi ca un om care călăreşte mereu şi uita sa mai meargă.
Acesta este cazul multor învăţaţi, pe care cititul i-a prostit de-a dreptul.
Herodot povesteşte ca Xerxes a plâns dezastrul armatei sale innecate, observând, în acelaşi timp, ca peste o suta de ani niciunul din oamenii sai n-ar mai fi trăit. Cine ar putea oare sa nu plângă la vederea unor voluminoase cataloage în care toate cărţile, în zece ani, vor fi moarte şi uitate?
*
* *
Politia sanitara ar trebui sa fixeze, în interesul sănătăţii ochilor noştri, un minimum al dimensiunii literelor de tipar. Giuvaergii veneţieni povesteau ca toţi acei care lucrează faimoasele lănţişoare de Veneţia orbesc în mai putin de treizeci de ani.
*
* *
Cu cât un om este mai capabil şi mai serios, cu atât are simţul umorului mai dezvoltat. Oamenii care insa rid sau zâmbesc, indiferent daca e cazul sau nu, ori sunt saraci cu duhul, ori sunt meschini moral şi intelectual; de aceea, felul în care râde cineva, motivul pentru care râde sunt caracteristice fiecărui individ în parte.
În ceea ce priveşte fericirea sau nefericirea noastră, trebuie sa ne stăpânim fantezia; sa nu facem planuri mari pentru ca nerealizarea sau distrugerea lor ne costa scump. De asemenea, sa ne ferim inima de reprezentările nefericite, dar neîntâmplate inca ale imaginaţie.
Pentru a ne stăpâni închipuirea este necesar s-o împiedicăm sa ne reamintească şi sa ne zugrăvească nedreptatea, stricăciunea, pierderile, injuriile, umilinţele, mortificaţiile suferite cândva. Caci prin aceasta sunt excitate ura şi reaua voinţa adormite cândva, sufletul nostru pierzându-şi astfel curăţenia.
*
* *
Daca un om arata prin purtarea lui ca sensul dreptăţii ii este strain, nu-l încredinţa o leţcaie fara garanţiile potrivite.
Trebuie rupta orice prietenie cu aşa-zişii amici buni care, pentru un fleac, se arata rai şi vulgari. Prin aceasta se evita situaţii neplăcute pentru viitor.
Fa tot astfel şi cu servitorii. E de preferat sa te descurci singur, decât sa te înconjori de trădători.
Ne purtam defectele cum ne purtam corpul: fara sa le siântâm. Sa ne ferim de orice prefăcătorie, caci izvorul ei este totdeauna în firca; apoi, disimularea presupune înşelătorie şi implica, mai devreme sau mai târziu, o dezaprobare a gestului în sine şi asta pentru ca cineva doreşte sa para ceea ce nu este.
*
* *
Cel ce vrea sa trăiască printre oameni nu trebuie sa condamne o individualitate, chiar rea, mizerabila sau ridicola fiindcă este creata de natura. Aşadar, sa le perceapă ca atare, ca pe ceva necesar, neschimbător, care, ca urmare a unui principiu etern şi metafizic trebuie sa fie asa; în cazul cel mai rau sa cugete ca trebuie sa existe şi astfel de creaturi. Ignorând aceste aspecte, devii nedrept şi-ţi faci duşmani.
Caci nimeni nu poate să-şi schimbe radical personalitatea, caracterul, etica sa, forţa sa spirituala, temperamentul, fizionomia. Daca vom condamna un om în totalitate nu-l rămâne altceva de făcut decât sa ne combată, la rândul sau, pina la moarte; caci ii suspendam dreptul la existenta proprie, obligându-l, în acelaşi timp, sa devina altceva decât este în mod invariabil.
De aceea, pentru a trai printre oameni trebuie sa respectam individualitatea fiecăruia, oricare ar fi şi trebuie sa ne gândim să-l utilizam după posibilităţile şi înclinaţiile sale, fara sa speram vreo schimbare şi fara sa condamnam. Acesta este adevăratul sens al proverbului „sa trăiesc lăsând şi pe alţii sa trăiască”. Sarcina nu este deloc uşoară, pe cât este dreapta; prin urmare, acela care respecta personalitatea semenului sau se poate socoti fericit.
*
* *
Politeţea înseamnă îndemânare, nepoliteţea este sinonima cu prostia. Nu fiţi economi cu politeţea. Veţi dovedi astfel o mare lipsa de înţelepciune. Dar acela care împinge politeţea pina la a-şi sacrifica propriile sale interese reale plăteşte prea scump pentru o recunoştinţă sau eventual un serviciu modest.
AMORUL.
INSTINCTUL GENERATOR.
Despre amor: obiectul sau, efectele şi cauzele sale aparente – Importanta şi seriozitatea pasiunii amoroase – Iluzia individului şi triumful speciei.
Dragostea este, ca instinctul vital, cel mai puternic dintre toate resorturile. Deci, daca s-ar gândi cineva ca dragostea absoarbe, fara încetare, vlaga tinereţii, ca este scopul suprem aproape al oricărui efort omenesc aducând dezordinea în afacerile cele mai serioase, ca încurca cele mai mari spirite, ca arunca deşertăciunile sale printre încurcăturile diplomatice şi lucrările academice, ca strecoară biletele dulci în mapele miniştrilor şi florii uscate în mapele filosofilor, ca rupe relaţii preţioase, sfărâma legături ce păreau de nezdruncinat, îşi face victime din viaţă, sănătate, bogăţie, rang, fericire, ca face din omul cinstit un desfrânat şi din prieten trădător, dragostea răufăcătorului care se străduieşte sa răstoarne, sa încurce, sa distrugă tot, atunci acel cineva ar fi gata sa strige: Pentru ce atâta zgomot şi efort, atâtea necazuri şi suferinţe?
Este vorba, fireşte, de un lucru cât se poate de simplu: fiecare face ce doreşte să-şi aibă în barca lui.
Pentru gânditorul serios insa adevărul este altul. Caci importanta chestiunii este pe măsură goanei furioase ce se desfăşoară în acest scop.
Ce este omul?
Voinţa care aspira sa trăiască într-o fiinţă noua şi deosebita.
Dragostea este vicleşugul întrebuinţat de natura pentru a-şi atinge scopul, care nu este, în realitate, decât crearea unei fiinţe noi, determinata în esenţă sa.
Proba?
