Când pasiunea atinge stări paroxistice aceasta himera este atât de tulburătoare, incit daca cineva nu poate s-o atingă viaţa însăşi îşi pierde sensul şi pare atât de lipsita de placere, incit îndrăgostitul îşi depăşeşte frica de moarte chiar.

      În acest caz, voinţa omului este deosebita de voinţa speciei sau altfel spus voinţa speciei întrece atât de mult voinţa individului, incit îndrăgostitul care nu poate lucra în calitate de reprezentant al speciei dispreţuieşte să-şi fie util lui însuşi. Individul este mult prea fragil pentru a închide în el aspiraţia nesfârşită a voinţei speciei, concentrata asupra unui obiect determinat. Sinuciderea devine singura modalitate de eliberare a individului sau chiar a cuplului, exceptând cazul în care natura însăşi rupe zăgazurile conştientului, lăsând libera nebunia.

      Dar nu numai pasiunea nesatisfăcută are un sfârşit tragic şi disperat, ci şi dragostea împlinită poate duce la nefericire. Exigentele dragostei în confllict cu starea personala a îndrăgostitului sunt atât de incompatibile cu celelalte circumstanţe ale vieţii şi planurilor sale de viitor, incit cel mai adesea le distruge în loc de a le susţine.

      *

      * *

      Dragostea nu intra în contradicţie numai cu relaţiile sociale, adesea bulversând natura intima a individului atunci când se fixează asupra unor persoane care în afara raporturilor sexuale ar fi dispreţuite de partener.

      De îndată ce amorul pasional, adică interesul speciei, intra în joc, onoarea, datoria, credinţa nu mai exista, rămânând vorbe goale. Omul cel mai onest, cel mai drept este în stare sa comită un adulter, dispreţuind normele morale când dragostea il împinge în interesul speciei omeneşti. Sub acest raport iată insa o cugetare a lui Chamfort:

      „Când un bărbat şi o femeie au unul pentru altul o pasiune violenta îmi pare întotdeauna ca, oricare ar fi piedicile care-l despart, un soţ, părinţi etc., cei doi amanţi sunt unul pentru celalalt prin natura, îşi aparţin prin drept divin, în ciuda tuturor legilor şi convenţiilor omeneşti”.

      Mântuitorul însuşi cu cita indulgenta tratează femeia adultera, când spune asistenţilor sai ca nu e niciunul printre ei care sa nu fi făcut acelaşi păcat.

      Geniul speciei înlătura toate barierele sociale, risipeşte rigorile impuse de instituţii, legi, spulbera rigorile de casta sau rasa, neavând grija decât de asigurarea generaţiilor viitoare.

      De ce ne interesează atât de mult comedia, drama, romanul sau lirica?

      Pentru ca vedem în ele fiinţe care-şi apara dragostea, adică interesul speciei şi care triumfa asupra celor care nu au decât interese individuale.

      Subiectul fundamental al oricărei opere literare este rolul pe care-l joaca geniul speciei cu aspiraţiile şi proiectele sale, în care izbuteşte întotdeauna. Cititorii şi spectatorii cred ca amanţii şi-au întemeiat propria lor fericire, dar în realitate au sacrificat-o în folosul speciei, cu toată prevederea şi opoziţia celor din anturajul lor.

      *

      * *

      Geniile protectoare ale individului sunt întotdeauna în lupta cu geniul speciei, care e fara mila, care nu lucrează decât pentru a-l distruge fericirea lui individuala, ca să-şi atingă scopurile. Cei vechi au personificat în Cupidon specia, au făcut din el un zeu crud cu toată înfăţişarea lui copilăroasă, un zeu capricios, despotic, stăpân al zeilor şi-al oamenilor, un zeu înarmat cu săgeţi veninoase, ucigaşe, legat la ochi şi înaripat. Aripile simbolizează instabilitatea lui, urmare a dorinţei satisfăcute.

      Pasiunea se sprijină pe iluzia unei placeri, unei fericiri personale, în profitul speciei. Aceasta iluzie dispare odată cu achitarea tributului datorat de om naturii şi speciei sale.

      Individul odată scăpat de săgeată care-l împungea reintra în posesia libertăţii sale, redevine conştient de sine, cade în marginile strimte ale sărăciei sale şi se mira văzând după atâtea eforturi, stăruinţa şi pasiune, ca nu-l rămâne decât satisfacţia grosolana a simţurilor. Îşi închipuia ca posesiunea il va face fericit, pe când în realitate starea lui a rămas aceeaşi. Recunoaşte ca a fost înşelat de voinţa speciei şi, fericit ca Tezeu, o părăseşte pe Ariadna. Daca Petrarca şi-ar fi satisfăcut pasiunea ar fi încetat sa mai cânte, precum pasarea după ce şi-a depus ouăle în cuib.

      *

      * *

      Căsătoriile din dragoste sunt făcute în interesul speciei, nu al individului. Este adevărat ca îndrăgostiţii îşi imaginează că-şi găsesc propria lor fericire, dar scopul real le este cu desăvârşire ascuns, caci el sta în procrearea individului, care nu este posibila decât prin ei. Mergând împreună spre acest scop este necesar ca ei sa se puna insa de acord, sa se potrivească pe cât le va fi cu putinţă mai bine.

      Foarte adesea acesta pereche, unita printr-o iluzie ce tine de instinct – cum e caracterizat amorul pasional – se găseşte asupra întregului rest în cel mai complet dezacord. Aceasta se vede limpede când iluzia se risipeşte.

      Iată de ce căsătoriile din dragoste au, în general, un sfârşit nefericit, caci ele asigura fericirea generaţiei viitoare în dauna individului. Un proverb spaniol zice: „Cine se căsătoreşte din dragoste va trai în suferinţa”. Într-o căsătorie de convenienta consideraţiile care o determina sunt cel putin reale şi nu pot sa dispară prin ele insele. Prin ele fericirea soţilor este asigurata, dar în detrimentul generaţiei viitoare.

      Bărbatul care în căsătorie considera mai importanta situaţia materiala decât satisfacerea inclinaţiilor fireşti, trăieşte mai mult în individ, decât în specie, ceea ce este contrar naturii şi demn de dispreţuit.

      O tânără care împotriva sfatului părinţilor sai refuza cererea în căsătorie a unui bărbat mai în vârsta, dar cu o buna situaţie materiala, pentru a alege după înclinaţia sa fireasca, neglijând convenienta, îşi sacrifica fericirea individuala de dragul speciei. Tocmai acest lucru nu i se poate refuza caci ea a acţionat în sensul naturii, nu în sensul egoismului individual.

      La întemeierea unei familii trebuie sacrificate ori interesele individuale, ori interesele speciei.

      Rar se întâmplă să-şi dea mina convenientele cu amorul pasional pentru a realiza o căsătorie fericita.

      *

      * *

      Precaritatea constituţiei fizice, morale sau intelectuale a unei mari parti dintre bărbaţi îşi are cauza în aceste uniri, care nu se întemeiază pe alegere şi afinitate fireasca, ci pe consideraţii exterioare sau împrejurări întâmplătoare. Căsătoriile fericite sunt rare tocmai pentru ca scopul natural al căsătoriei nu este fericirea generaţiei actuale, ci a generaţiei viitoare.

      Cu toate acestea, pentru mângâierea sufletelor blânde şi iubitoare, ds adaugam ca uneori se alătură pe lângă amorul sexual un sentiment de cu totul alta origine; o prietenie adevărată, fondata pe potrivirea gândurilor şi caracterelor. Dar aceasta profunda amiciţie nu se declara decât după ce amorul sexual s-a stins.

      *

      * *

      Capriciile născute din amor sunt ca licuricii: ne atrag cu fanteziile cele mai vii, ne băga-n mocirla şi apoi dispar.

      Voluptatea simţurilor este opusa entuziasmului, care ne deschide lumea ideala.

      Amorul este compensaţia morţii.

      *

      * *

      Naşterea şi moartea sunt cumpăna existentei noastre, constituindu-se în cele doua poluri ale tuturor manifestărilor vieţii.

      La indieni zeul Siva, simbol al morţii, poarta la git, pe lângă lanţul sau de cranii, lingamul, ca organ şi simbol al generaţiei viitoare. Romanii îşi împodobeau sarcofagele cu reliefuri vesele reprezentând satiri şi bacante, vânători, lupte, dansuri, scene lubrice simbolizând contrastul dintre trupul întins în mormântul sau, plâns de cei apropiaţi şi viaţă animala intensa, fara de moarte a naturii.

      FEMEILE.

      Urâţenia şi slăbiciunea fizica ale femeii – Defectele spiritului şi caracterului sau – Rolul ei în casa şi în educaţia copiilor sai.

      A trebuit ca spiritul bărbatului sa fie întunecat de iubire ca sa numească „frumos” acest sex de talie mica, cu umeri strâmţi, cu soldurile largi şi cu picioarele scurte. Toată frumuseţea femeii sta în instinctul amoros.

      Întreaga conformaţie a femeii arata ca n-a fost făcută pentru marile realizări ale spiritului sau ale trupului, ci numai pentru propăşirea speciei.

      Ea îşi plăteşte datoria către viaţa nu prin acţiune, ci prin suferinţă, prin grija fata de copii, prin supunerea sa fata de bărbat, căruia trebuie să-l fie o tovarăşă răbdătoare şi devotata.

      Viaţa ei trebuie sa curgă încet, mai blinda şi mai neînsemnată decât a bărbatului, fara a fi în fond nici mai fericita, nici mai nefericita.

      E plăcut sa constaţi ca femeia este făcută pentru ascultare. Pusa întâmplător într-o situaţie de o deplina independenta, fiecare din ele se leagă cu toate acestea de un bărbat pentru a fi conduse şi stăpânite. Femeile au nevoie de stăpân. Este tânără? Are un amant. Este bătrână? Are un duhovnic sau preot.

      Femeia este un animal cu par lung şi idei scurte.

      Rousseau a spus-o cu dreptate: „Femeile în general nu iubesc nici o arta, nu se pricep în niciuna şi n-au geniu”. Daca nu te opreşti la aparente ai putut deja constata acest lucru.

      E de ajuns sa se observe, de exemplu, ce le preocupa şi le atrage în mod deosebit atunci când asista la un concert, la opera sau la teatru. A se vedea nepăsarea cu care flecăresc în cele mai nepotrivite momente.