* *
Numai pentru ca voinţa nu este supusa timpului rănile conştiinţei sunt de nevindecat şi nu pot deveni suportabile după un timp ca atâtea altele. Anii nu pot uşura remuşcările.
*
* *
Conştiinţa îşi are originea în natura?
Ne putem îndoi totuşi. Exista o conştiinţă „bastarda”, care se confunda cu cea adevărată. Durerea şi remuşcarea, cauzate de acţiunile noastre, nu sunt adesea decât teama de urmări.
Violarea unor reguli exterioare, arbitrare şi chiar ridicole, deşteaptă scrupule asemănătoare remuşcărilor conştiinţei. Aşa cum unii evrei vor fi chinuiţi de ideea ca au fumat o lulea la ei acasă, într-o zi de sâmbătă, contrar perceptului lui Moise, cap. XXXV, paragraf 3: „Nu veţi aprinde focul deloc în casele voastre în ziua de sabbat”.
Un domn sau un ofiţer vor fi neconsolaţi daca într-o împrejurare oarecare nu vor respecta prescripţiile acelui codice nebun care se numeşte punctul de onoare, conştiinţa eludării acelor principii împingându-l la gesturi necugetate (sinucideri chiar). Acelaşi om îşi va încălca insa zilnic şi cu seninătate cuvântul dat, mai ales daca pe lângă acest cuvânt nu apare formula magica „de onoare”. „Cuvântul de onoare” capăta valoare de jurământ, iar nerespectarea lui atrage consecinţe de neevitat. In general, orice neprevedere, lipsita de consecinţe, orice acţiune contrara judecaţilor, principiilor, convenţiilor noastre de orice natura ar fi, chiar o indiscreţie, stângăcie, gafa lasa în urma lor un vierme care ne roade în tăcere, un ghimpe vârât în inima.
*
* *
Fara îndoială, mi se va reproşa ca filosofia mea nu consolează pe nimeni şi aceasta pentru ca spun adevărul, iar oamenii vor sa audă: Domnul a făcut bine tot ce-a făcut. Duceţi-vă la biserica şi lăsaţi-l în pace pe filosofi. Cel putin nu pretindeţi să-şi modeleze doctrinele lor după catehismul vostru: asta fac numai pungaşii. Acestora puteţi sa le comandaţi doctrine cât va place. Nimic mai simplu decât sa tulburi pacea şi optimismul profesorilor de filosofie.
*
* *
Închipuiţi-vă o clipa ca actul procreaţiei nu este necesar, nici plăcut, ci se reduce la un simplu act de reflexie, de gândire: specia umana ar mai putea subzista? Cine oare n-ar avea suficienta clementa fata de generaţia viitoare pentru a o scuti de corvezile existentei sau cel putin să-l impună sa trateze la rece?
*
* *
Chiar daca demonstraţia lui Leibnitz ar fi adevărată, chiar daca s-ar admite ca printre variantele posibile aceasta este cea mai buna, aceasta demonstraţie n-ar conduce la teozofie. Creatorul n-a creat numai lumea, ci şi posibilitatea chiar. Prin urmare, ar fi trebuit sa creeze posibilitatea unei lumi mai bune.
*
* *
Vreţi sa aveţi întotdeauna la îndemâna o busola sigura pentru a va orienta în viaţă şi a o privi neîncetat în adevărata ei lumina? Obişnuiţi-vă sa consideraţi lumea asta ca pe un loc de pedeapsa, ca pe o colonie penitenciara.
Înţelepciunea din toate timpurile, brahmanismul, budismul, Empedocle şi Pythagora, confirma acest mod de a vedea. Cicero spune ca înţelepţii din vechime în iniţierea misterelor foloseau formula:
„Nos ab aliqua scelera suscepta în vita superiore, poenarum luendarum causa natos isse”.
Vanini exprima acesta idee într-un mod energic, Vanini pe care mai degrabă l-au ars decât sa repete după el:
„Iot, tandisque homo repletus misteriis ut şi christinae religioni non repugnaret, diceri auderem; şi daemones clantier, ipsi, în homminum corpora transmigrantes sceleris poenas lunt”.
Însuşi creştinismul originar considera existenta noastră urmarea unei căderi, a unei greşeli. In consecinţă, daca cineva se familiarizează cu aceasta gândire nu va aştepta de la viaţă decât ceea ce viaţa ii poate da, deci suferinţele, necazurile mari sau mici nu-l vor contraria, le va accepta ca pe un lucru firesc ştiind ca fiecare pe pământ poarta pedeapsa existentei sale, ca urmare a felului sau de a fi.
Printre relele unei colonii penitenciare cel mai mic nu este societatea aflata înlăuntrul ei. Aceia care preţuiesc societatea omeneasca, aceia care merita o soarta mai buna vor şti acest lucru fara sa li-l mai repete cineva.
*
* *
Am îmbătrânit şi inca vom mai îmbătrâni. Viaţa este o lunga noapte, al carei vis se transforma adesea în vedenie.
*
* *
Când ascult muzica mai ales, imaginaţia mea se uneşte cu gândirea. Viaţa tuturor oamenilor, fireşte şi a mea, nu este decât visul unui spirit nemuritor. Moartea este deşteptarea.
*
* *
Viii sau morţii se prezintă în visele noastre fara sa ne gândim daca mai sunt sau nu în lumea aceasta. Când visul actual al vieţii noastre se va sfârşi un altul nou ii va urma, fara ca viaţa sau moartea noastră să-l fie cunoscute.
*
* *
Cadavrul unui om sau al unui animal ne întristează pentru ca exprima lămurit: aceasta forma nu era o idee, ci o simpla manifestare a ei.
*
* *
