*
* *
Pe lângă inteligenta, curajul este o calitate esenţială pentru fericirea noastră. Din păcate, nici inteligenta, nici curajul nu se primesc din exterior, ele se moştenesc – inteligenta de la mama, curajul de la tata. Dar ceea ce poate exista se dezvolta prin hotărâre şi exerciţiu. E nevoie de voinţă pentru a lupta împotriva sortii şi de pregătire pentru a te război cu semenii tai. Viaţă întreagă este o lupta, fiecare pas ne este disputat şi Voltaire zice pe buna dreptate:
„Reuşita se afla în vârful sabiei, iar de murit se moare cu arma în mina. Este las acela care îndată ce vede norii adunaţi la orizont vrea sa renunţe la lupta şi se plânge. Viaţă întreagă chiar, şi cu atât mai putin bunurile sale nu sunt demne nici măcar de o bătaie de inima”.
Curajul în exces, pina la uitarea de sine poate duce la nefiinţa. Deci, pentru a ne menţine în aceasta lume, pe lângă curaj avem nevoie şi de prudenta. Laşitatea înseamnă o prudenta exagerata.
*
* *
Privind retrospectiv cursul vieţii, considerând labirintul ei şi văzând ca nu tot ceea ce dorim s-a împlinit, am putea fi tentaţi sa ne aducem imputări grave. Dar cursul vieţii noastre nu este propria noastră opera, ci produsul a doi factori: evenimentele în desfăşurarea lor şi consecinţa deciziilor care se modifica pe tăcute.
Viaţa se poate compara cu un joc de şah: ne facem un plan; el se poate modifica după jocul adversarului, iar în viaţă după al sortii. Modificările pe care le suferă planul nostru sunt în cea mai mare parte atât de mari incit nu se mai pot recunoaşte decât după anume trăsături fundamentale.
Dar mai presus de toate acestea, în cursul vieţii noastre adevărul vulgar ca noi suntem mai inconştienţi decât credem sau bănuim ca suntem iese din păcate la iveala; iar atunci când, dimpotrivă, ne credem mai înţelepţi şi mai cumpătaţi constatam ca prevederea o datoram unor experiente anterioare evenimentului dat, iar concluziile le tragem după o lunga perioada de timp scursa după evenimentul dat.
Nu cunoştinţele distincte de drept sunt factorii care determina comportamentul nostru în principalele faze sau trăsături ale vieţii, ci impulsul lăuntric. S-ar putea spune ca reacţionam după instinctul care vine din străfundurile fiinţei noastre, instinct care defineşte modul nostru de a lucra prin noţiuni distincte, căpătate cu greutate, chiar împrumutate.
În asemenea momente uşor vom fi nedrepţi cu noi înşine şi numai bătrâneţea se dovedeşte, din fericire, în măsură sa judece lucrurile în mod obiectiv şi subiectiv.
Cursul şi evenimentele noastre individuale pot, sub raportul adevăratului înţeles şi după construirea lor, sa se compare cu lucrările de mozaic. Cu cât ne apropiem de ele cu atât imaginea reprezentata se pierde şi o data cu ea frumuseţea şi importanta ei.
Numai de la o oarecare distanta viaţa noastră ni se înfăţişează, retrospectiv, aşa cum a fost.
Caci nu poţi înţelege adevărata relaţie dintre faptele mai importante ale propriei tale vieţi nici în timpul curgerii lor, nici curând după aceea, ci numai după o lunga perioada de timp.
Este oare acesta efectul de lupa al fanteziei? Sau oare amestecul de fapte şi întâmplări se vede mai bine de departe? Sau lava pasiunii trebuie sa se răcească? Sau avem nevoie de şcoală experientei pentru a ne maturiza judecata?
Poate din cauza tuturor acestora la un loc; este sigur ca faptele şi acţiunile noastre sau ale altora apar în adevărata lor lumina numai peste câţiva ani.
Aceeaşi lege retrospectiva, care acţionează în viaţa particulara, acţionează şi în istorie.
*
* *
Ceea ce oamenii numesc, în mod comun, soarta lor nu este decât suma acţiunilor lor ridicole.
Nu exista laude suficiente pentru acel pasaj din Homer care îndeamnă la reflecţie înţeleaptă. Caci actele rele se vor ispăşi în viaţa viitoare, dar acţiunile stupide se ispăşesc în viaţa aceasta.
Omul de lume perfect va fi acela pe care nu-l va opri nehotărârea, iar graba nu-l va rătăci niciodată.
*
* *
Nu este nimic stabil în aceasta trecere: nici durere eterna, nici bucurie nesfârşită, nici impresie permanenta, nici entuziasm durabil, nici hotărâre care sa tina viaţă întreagă. Totul se desompune în torentul anilor; limitele, nenumăraţi atomi, fragmente ale fiecăreia din acţiunile noastre sunt viermi care devorează tot ce este nobil şi îndrăzneţ.
Viaţa trebuie considerata o minciuna perfecta şi perpetua, atât în lucrurile mari, cât şi în cele mici. A promis? Nu se va tine de cuvânt decât pentru a ne arata ca telul odată depăşit, nu merita efortul. Câteodată ne înşeală speranţa, câteodată ceea ce speram. A dat? Nu-l decât pentru a avea de unde lua. Magia desartarii desfăşoară un paradis care dispare odată atins. Fericirea este situata în viitor întotdeauna, iar prezentul este ca un mic nor negru peste o câmpie scăldată în soare. Înaintea şi înapoia lui totul e lumina, numai el aunca o umbra.
*
* *
Sa examinam rezultatele frumoase ale acestei opere universale atât de lăudata: sa studiem actorii care se agita chinuiţi pe scena lumii – acesta scena atât de solid trucata. Ce vom vedea?
Gradul de sensibilitate la durere şi frustrare creste proporţional cu siântârea şi inteligenta, dorinţa însoţeşte suferinţa, se dezvolta perpetuu, ajungând subiect de tragedie sau comedie.
Daca sunteţi sinceri, sunteţi dispuşi sa cântaţi „Aleluia” alături de cei optimişti?
În lume, nefericirea şi durerea sunt generale.
Scopul imediat al existentei noastre este durerea, caci nu se poate admite ca durerea fara margini, care se naşte din mizeria inerenta a vieţii, sa fie numai o întâmplare şi nu scopul însuşi.
Nimeni nu-l de invidiat şi-s prea numeroşi aceia care-s de plâns.
Cel care trăieşte îndeajuns pentru a vedea doua, trei generaţii umane trebuie sa se afle în starea spectatorului care, în timpul bâlciului, intra într-o baraca de circari şi sta doua, trei reprezentaţii la rând. Nu mai simte acţiunea, orice iluzie şi orice noutate dispar pentru el.
*
* *
Ar ajunge nebun acela care ar observa în ordinea lor neschimbătoare numărul infinit de stele care luminează indiferente o lume în care mizeria şi văicăreala, în cel mai fericit caz plictisul, sunt spectacolul obişnuit.
*
