Tinereţea înseamnă agitaţie; bătrâneţea e timpul odihnei. Copilul întinde mina către orice obiecte atrăgătoare. Este incitat de diversitatea lumii, de formele ei nenumărate: a-ţi imagina toate acestea presupune un univers mult mai vast decât poate oferi lumea reala. De aceea, copilul este îmbibat de dorinţe vagi fara de care nici o fericire nu poate exista.
La bătrâneţe experienta asupra valorii lucrurilor şi a fondului placerilor purifica sufletele. In sfârşit, au fost alungate una câte una mii de himere care mai înainte ascundeau şi alterau adevărata fata a lucrurilor. Totul se lămureşte, se recunoaşte şi se ia aşa cum este. Astfel se ajunge la detaşare ca element esenţial al fericirii.
Diferenţa fundamentala intre tinereţe şi bătrâneţe este ca cea dintâi are viaţă în perspectiva, cea de-a doua, moartea; cea dintâi are un trecut scurt şi un viitor fara margini, cealaltă dimpotrivă.
Moartea sta în fata oricui, în timp ce viaţa a trecut odată cu tinereţea. La ce oare merita sa ne gândim? La viaţa sau la moarte, la tinereţe sau la bătrâneţe?
Trebuie neapărat sa trăieşti mult ca sa poţi recunoaşte cât de efemera este viaţa.
*
* *
La oricare om caracterul pare a fi preferenţial, potrivit unei anumite vârste. Unii sunt plini de politeţe la tinereţe, calitate dispărută odată cu vârsta; alţii sunt activi, bătrâneţea anulându-le orice valoare; multi sunt mai avantajaţi la bătrâneţe, când devin mai blajini pentru ca sunt mai experimentaţi şi mai calmi.
*
* *
La tinereţe domina intuiţia, la bătrâneţe cugetarea; de aceea, la tinereţe omul este mai mult poet, iar la bătrâneţe mai mult filosof. Practic, la tinereţe conduc intuiţia şi impresia, iar la bătrâneţe reflecţia. Obiceiul modelează impresia cu vârsta. De aceea, la tinereţe domina partea exerioara a lucrurilor, de aceea tinerii tin sa se evidenţieze cu orice preţ.
Cei dintâi patruzeci de ani ai existentei noastre ne furnizează textul; următorii treizeci de ani sunt comentariile care explica adevăratul sens şi legătura textului cu morala şi toate fineturile ei.
Sfârşitul vieţii înseamnă sfârşitul balului, când măştile sunt aruncate, rămânând fiecare sa se arate celorlalţi după cum i-a fost firea.
*
* *
Ştim ca prin contemplarea frumosului artistic putem cunoaşte fericirea. Prin aceasta, mergând mai departe cu raţionamentul, înţelegem la ce grad se ridica fericirea aceluia a cărui voinţa este liniştită nu numai într-un moment dat, acela al cunoaşterii frumosului, ci pentru totdeauna.
*
* *
Teoretic, viaţa poate înfăţişa trei extreme. Mai întâi, este voinţa puternica, generatoare de pasiuni mari, caracteristica marilor personalităţi istorice, zugrăvita în drame şi epopei.
Urmează conştiinţa curata eliberata de voinţă, caracterizând viaţa oamenilor de geniu.
În sfârşit, marea letargie a voinţei şi, prin urmare, dorinţa fara scop, plictiseala paralizând viaţa este cea de-a treia extrema.
Viaţa individului, departe de a se rătăci într-una din aceste extreme, nu le atinge decât foarte rar, cel mai adesea oscilând excitata intre aceste trei elemente, o voinţă legata de lucruri mărunte reproducându-se mereu şi scăpând de plictiseala.
Daca nevoia constanta şi nesatisfăcuta de fericire caracterizează prima jumătate a vieţii, cea de-a doua parte a vieţii este caracterizata prin teama de nefericire.
Caci odată cu trecerea timpului se conştientizează suferinţa ca realitate permanenta în dauna fericirii himerice, dispărută în trecut. La tinereţe, când necunoscutul îmi batea în usa eram fericit, gândind ca iată „vine fericirea mea”. Spre bătrâneţe impresia mea în aceeaşi ocazie era ceva ce semăna mai degrabă cu frica.
*
* *
Indivizii înzestraţi intelectual, care nu aparţin cu totul lumii, trăind mai mult singuri, încearcă doua senzaţii opuse: la tinereţe au adesea impresia ca ar fi părăsiţi de lume; la maturitate, nu lumea-l părăseşte, ci ei fug de ea. La tinereţe senzaţia de părăsire îşi are originea în lipsa de experienta şi de cunoaştere. La maturitate, starea oarecum mai plăcută de mizantropie se bazează tocmai pe cunoaşterea vieţii. De aceea cea de-a doua parte a vieţii poate fi socotita mai plăcută ca cea dintâi.
Veselia şi curajul tinereţii noastre vin în parte din faptul ca îndreptându-ne spre vârful unei înălţimi, nu vedem moartea ascunsa de cealaltă parte. Cum trecem de vârf, moartea se vede bine, obligându-ne sa cunoaştem direct ceea ce nu ştiam decât din auzite. Prin aceasta cunoaştere forţa vieţii începe sa scadă şi veselia sa dispară.
*
* *
Negarea dorinţei de a trai nu poate fi considerata ca un bun câştigat; ea nu poate fi păstrată decât printr-o lupta continua, caci cu-l linişte definitiva pe pământ. De aceea viaţa intima a sfinţilor ni se releva plina de lupte interioare şi de încercări de tot felul.
*
* *
Comuniunea suferinţei micşorează raul. Tot un rau este şi plictiseala, şi oamenii se grupează pentru a se plictisi în comun. Aşa cum dragostea de viaţă nu este decât frica de moarte, instinctul sociabilităţii îşi are rădăcinile mai putin în iubirea fata de semeni şi mai mult în teama de singurătate.
Pentru a scăpa de singurătate, chiar şi o tovărăşie rea pare buna. Dar când cineva este născut pentru singurătate, întărit împotriva primei impresii pe care i-o produce, poate sa trăiască foarte bine totdeauna singur.
Singurătatea este soarta tuturor spiritelor superioare. Câteodată vor fi trişti, dar se vor refugia întotdeauna în singurătate, alegând-o ca pe cel mai mic dintre doua rele.
*
* *
Omul este singura fiinţă care se mira de propria sa existenta, animalul trăieşte în odihna sa şi nu se mira de nimic. Natura, după ce a trecut prin cele doua stăpâniri inconştiente ale mineralului şi vegetalului, după ce a depăşit lunga domnie animala, ajunge în sfârşit, prin om, la raţiune şi conştiinţa şi atunci se mira de opera sa şi se întreabă ce este. Aceasta mirare, care se produce mai ales în fata morţii şi la vederea distrugerii şi dispariţiei tuturor fiinţelor, este izvorul nevoilor noastre metafizice: prin ea omul devine un animal metafizic. Daca viaţa noastră era fara sfârşit şi fara durere poate nu s-ar fi întrebat nimeni de ce exista lumea şi care e soarta ei, caci acestea s-ar fi înţeles de la sine. Dar vedem ca toate sistemele filosofice şi religioase au drept scop sa răspundă la întrebarea „ce este după moarte?”. Şi cu toate ca religiile par ca avea ca obiect existenta Dumnezeilor lor, ele nu influenţează omul decât atât cât aceasta existenta este legata de aceea a nemuririi şi pare nedespărţita de ea. Fapt care explica lipsa de influenta şi durabilitate a sistemelor materialiste sau sceptice.
Templele şi bisericile, pagodele şi moscheile din toate tarile şi din toate timpurile nu dovedesc necesitatea metafizica a omului. El se poate mulţumi câteodată cu fabule grosolane şi cu povesti absurde, dar când aceste povesti sunt imprimate în el de timpuriu, sunt de ajuns pentru a-l da un înţeles existentei sale şi a-l susţine moralitatea.
