Dumnezeu, precum avea tânărul Platon. După aceasta schimnicul l-a iubit şi mai mult pe tânăr. Iar acesta stătea lângă picioarele lui şi asculta cu mintea şi cu inima cuvântările minunatului schimnic. După un oarecare timp, la
schimnicul Mihail a sosit în vizită schimnicul Onufrie din schitul Cârcul, un om al vieţii duhovniceşti. După dorinţa schimnicului Mihail el a discutat cu toţi fraţii despre mântuire şi în timpul discuţiei a făcut referire la schitul său. El a vorbit despre minunăţiile aşezământului şi despre frumuseţea singurătăţii. Cuvintele schimnicului au deşteptat în părintele Platon dorinţa de a vieţui acolo. Schimnicul Mihail cu dragă inimă i-a dat voie ucenicului să plece. Acesta, mulţumindu-i adânc învăţătorului său şi părintelui stareţ, a luat binecuvântarea lor şi s-a îndreptat împreună cu
părintele Onufrie către schitul Cârcul.
Trei zile au mers părintele Onufrie şi părintele Platon prin păduri întinse, câmpuri minunate şi munţi înalţi până au ajuns la schit unde, stareţul, ieromonahul Teodosie, l-a primit pe Platon cu multă dragoste. În următoarele zile
stareţul i-a dat părintelui Platon o chilie, iar el a început să vieţuiască în singurătate desăvârşită. Acest schit era pustnicesc. Aici, după regula sfântă, fraţii se adunau numai în zilele de duminică şi sărbătoare. Împreună săvârşeau pravila rugăciunilor de dimineaţă, ascultau liturghia dumnezeiască şi tot împreună luau masa. După masă, până la
vecernie, îşi petreceau timpul în convorbiri duhovniceşti. Îşi împărtăşeau necazurile şi experienţele, se rugau unul pentru celălalt, iar după vecernie se răspândeau din nou la chiliile lor pentru a vieţui în singurătate şi în linişte deplină. Părintele Platon a trăit aici în chip cuvios. Singur în chilie se dedica rugăciunilor, citirii cuvântului lui
Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, era atent la sine şi îşi concentra puterile sufleteşti. Îşi simţea neputinţele şi
îşi amintea de Înfricoşătoarea Judecată şi de chinurile veşnice pregătite păcătoşilor. Vărsa lacrimi de pocăinţă şi trăia împăcat în sufletul său.
În ceasurile de odihnă se ocupa cu lucrul mâinilor, confecţionând linguri de lemn. Schimnicul Onufrie trăia pe
vârful muntelui, la un ceas de mers de la schit. Din munte până la chilia pustnicului se deschideau într-o minunată
privelişte împrejurimile, dealurile şi văile cu păduri bogate, iar la poalele muntelui curgea un izvor de apă limpede.
Schimnicul trăia în rugăciune, lectură, psalmodiere şi lucrul mâinilor. Acelora care veneau la el pentru sfat,
schimnicul le era un povăţuitor adevărat. El îi învăţa cu multă răbdare, vorbindu-le despre patimile sufleteşti şi
trupeşti, despre lupta neobosită a gândurilor cu diavolii, despre atacurile lor neînţelese de la care nu exista izbăvire decât în Hristos Mântuitorul. Către acest schimnic se îndrepta şi părintele Platon care trăia la schitul Cârcul ca să
primească sfaturi şi învăţături. Cu evlavie primea sfaturile schimnicului şi se dedica rugăciunii cu mai multă
ardoare, adesea rugându-se întins pe pământ şi cu lacrimi.
Trei ani a vieţuit părintele Platon în schiturile moldoveneşti; aici el a vizitat pe toţi călugării îmbunătăţiţi. De la fiecare în parte şi, în acelaşi timp, de la toţi laolaltă, din ordinea vieţii lor de obşte a luat pentru sine multe pilde mântuitoare, împlinind el însuşi toate nevoinţele ascetice. A ajuns la o aşa măsură, încât marii schimnici Vasile,
Mihail şi Onufrie l-au numit „schimnicul cel tânăr“. Pe atunci, părintele Platon avea 24 de ani. Întreaga lui fiinţă era plină de dragostea lui Dumnezeu care începuse să licărească în el încă din copilărie prin citirea cărţilor sfinte. În scurt timp, părintele Platon a hotărât să meargă la Muntele Athos, deoarece a auzit că schimnicii au de gând să-l
oblige să se hirotonească. El s-a speriat de acest lucru pentru că, din smerenie, se considera nevrednic.
Schimnicii Vasile, Mihail şi Onufrie nu au vrut să se despartă de el cu nici un chip şi l-au înduplecat să rămână cu ei. Le era foarte greu să se lipsească de un astfel de nevoitor. În cele din urmă, văzând dorinţa lui puternică şi
recunoscând în aceasta voia lui Dumnezeu, cei trei schimnici – învăţători s-au rugat cu râvnă şi i-au dat părintelui Platon binecuvântare pentru drum. Acesta şi-a găsit un tovarăş de drum, pe ieromonahul Trifon şi, după multe şi
grele încercări, au ajuns la Sfântul Munte. Platon s-a nevoit la Athos precum făcuse şi în mănăstirile ruseşti. Se afla acum pe piscul nevoinţelor şi putea cunoaşte diferite reguli de vieţuire, ceea ce nu aflase în schiturile moldoveneşti.
Însă şi Athosul trecea printr-o perioadă de declin, iar părintele Platon nu a reuşit imediat să atingă tezaurul către care tânjea – scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi. Când Platon şi Trifon au pătruns în Sfântul Munte, înainte de toate au intrat în Lavra cuviosului Atanasie, unde s-au şi odihnit. Apoi au mers către călugării slavi, care vieţuiau în mănăstirea Pantocrator. Aici ieromonahul Trifon a răcit, s-a îmbolnăvit greu şi după patru zile a murit.
Părintele Platon s-a stabilit într-o chilie care se numea Coparis. Vizitându-i pe călugări, şi-a căutat un părinte
duhovnic îndrumător, însă nu a găsit şi a trăit în singurătate, ducându-şi viaţa în nevoinţe şi mai mari decât în
Valahia. Foarte greu era războiul său cu diavolii şi, în mod deosebit, cu tristeţea sufletului. Ţinea post aspru şi mânca seara hrană uscată cu apă, dar numai în afara sărbătorilor, zilelor de duminică şi sâmbătă. Nevoinţa lui era
aşa de mare, încât nu avea nici cămaşă; avea numai sutană, toată numai petice. Uşile chiliei sale niciodată nu se
închideau şi nimic nu avea la el în afară de icoane şi cărţi, pe care cu greu le-a găsit şi pe care le-a luat de la călugării bulgari. Pe acestea el le studia şi le citea cu o deosebită atenţie. Cu ele şi-a început reînnoirea vieţii duhovniceşti. Aşa a trăit părintele Platon trei ani şi jumătate. În acel timp a vizitat Sfântul Munte schimnicul Vasile, învăţătorul lui Platon, care l-a şi călugărit şi l-a numit Paisie. Avea atunci 28 de ani. Schimnicul a discutat mult cu
Paisie şi i-a explicat învăţătura vechilor asceţi despre cele trei tipuri de viaţă monahală. După ce a stat câtva timp la Athos, părintele Vasile s-a întors la obştea sa din Valahia. La trei luni după plecarea lui a sosit din Valahia la
Sfântul Munte tânărul călugăr moldovean, Visarion. El a vizitat părinţii atoniţi şi şi-a căutat un îndrumător, dar nu a găsit. Visarion a ajuns la cuviosul Paisie şi i-a destăinuit acestuia mâhnirea inimii sale. Şi l-a rugat să îl ia la el în ucenicie. Cei doi au discutat mult, iar cuviosul Paisie a refuzat de multe ori.
Trei zile l-a rugat Visarion cu lacrimi. Văzând o asemenea sârguinţă, cuviosul Paisie n-a mai rezistat şi l-a primit la el în tovărăşie, însă nu ca ucenic, ci ca frate. Şi au început să vieţuiască împreună, iar ca învăţători aveau cărţile Sfinţilor Părinţi. Plăcută era această viaţă în comun a lor. Se nevoiau serios spre mântuire, ajutându-se şi
înţelegându-se unul pe celălalt. Însă nu mult timp s-au bucurat nevoitorii de liniştea lor deplină. Au petrecut
împreună patru ani. Pentru că în Sfântul Munte s-a răspândit vestea despre cei doi nevoitori, la cuviosul Paisie au început să sosească mulţi călugări râvnitori şi să-l roage să-i primească la el în ucenicie. Cuviosul Paisie i-a refuzat patru ani întregi, însă după aceea i-a îngăduit lângă sine.
Rugătorii erau atât de sârguincioşi, încât tot timpul cereau să fie primiţi în ucenicie, iar părintele Visarion, călugăr inimos, a început să insiste pentru ei la cuviosul Paisie. Atunci acesta a primit treptat opt ucenici în tovărăşie şi i-a instalat în două chilii. Curând aceste două chilii au devenit neîncăpătoare şi stareţul a dobândit chilia Sfântului Constantin de lângă biserică. Cu cei opt fraţi moldoveni s-au unit încă patru călugări ruşi. În biserică au început să
facă slujbă şi în limba slavă şi în limba română. Având nevoie de preoţi, întreaga obşte a început să îl roage pe stareţ
să primească cinul preoţesc. Însă el nu a vrut nici măcar să audă. Fraţii au continuat şi au insistat, spunându-i că el, ca stareţ al lor, trebuie să fie şi duhovnic. I-au explicat şi faptul că, dacă el nu este de acord cu ei, neavând duhovnic priceput, se pot prăpădi şi atunci vina va fi a lui. Călugării mai în vârstă şi mai experimentaţi din Sfântul Munte l-au convins să primească cinul preoţesc pentru folosul fraţilor. Cu lacrimi a acceptat stareţul să le îndeplinească
dorinţele şi a fost hirotonit ieromonah şi a devenit duhovnicul fraţilor.
Mare a fost bucuria în grădina lui duhovniceasă! Chilia Sfântului Constantin a devenit neîncăpătoare şi cuviosul
Paisie a cumpărat pentru mănăstirea Pantocrator vechea chilie a Sfântului Prooroc Ilie şi a refăcut schitul Sfântului Ilie. Călugării au construit aici biserică, trapeză, brutărie, arhondaric şi şaisprezece chilii. Stareţul şi-a propus ca obştea să nu se mărească şi să nu aibă mai mult de cincizeci de oameni, de aceea a construit doar şaisprezece chilii, una la câte trei. Spre slava lui Dumnezeu, călugării s-au adunat cu bucurie în noul lor aşezământ. Viaţa lor curgea armonios, însă greutăţile stareţului s-au înmulţit şi mai mult. Mulţi dintre fraţii de la Sfântul Munte şi chiar nou veniţi, văzând o asemenea viaţă cuvioasă în obştea lui Paisie, cu insistenţă l-au rugat pe stareţ să-i primească şi pe ei în aşezământul său. Stareţul a fost nevoit să-i primească. Chilii pentru aceşti ucenici nu existau, însă ei şi-au făcut chiliuţe în zidul de piatră de sub primele chilii, pentru câte doi sau trei. Se nevoiau împreună. Stareţul, ziua făcea linguri, iar noaptea, pentru că nu dormea mai mult de trei ore, traducea cărţile Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba slavă şi corecta textele ruseşti vechi. De la unul dintre fraţii săi, Macarie, el a învăţat nu numai limba
neogreacă vorbită, ci şi limba greacă veche a cărţilor.
