Făcu un gest abia perceptibil, arătând
în stânga şi în dreapta ew “ Priveşte!
Părea că-i e teamă să continue. EI râse.
Se aflau în inima munţilor. De sus, pe ambele laturi ale muntelui, se întindea pătura albă de zăpadă, aşa încât păreai mic şi neînsemnat în valea cerului pur, unde totul era ciudat de radios, implacabil şi tăcut.
— Te face să te simţi atât de mic şi singuratic, spuse Ursula, întorcându-se către Birkin şi punându-şi mâna pe braţul lui.
—- Nu-ţi pare rău că ai venit, nu? o întrebă Gerald pe Gudrun.
Ea avea o expresie de îndoială. Ieşiră din gară printre nămeţii de zăpadă.
— A, spuse Gerald, adulmecând aerul în extaz, e perfect. Uite şi sania noastră. O să mergem puţin pe jos, să alergăm puţin de-a lungul drumului.
Gudrun, care era întotdeauna plină de îndoială, îşi aruncă haina greoaie în sanie, şi el făcu la fel, şi porniră la drum. Deodată eaşi aruncă privirile în sus şi începu să alerge de-a lungul drumului acoperit de zăpadă,
trăgându-şi căciula peste urechi. Rochia ei albastră, strălucitoare, flutura în vânt, iar şosetele groase, de culoare stacojie, străluceau în contrast cu albul zăpezii. Gerald o urmări: părea că aleargă către destinul ei şi-l lasă pe el în urmă. O lăsă să se îndepărteze puţin, apoi, relaxându-şi membrele, se duse după ea.
Pretutindeni era zăpadă adâncă şi tăcută. Streaşini mari, încărcate de zăpadă, atârnau peste marginea acoperişurilor late ale caselor tiroleze care erau cufundate în zăpadă până la tocurile ferestrelor. Ţărănci cu fuste lungi, purtând fiecare câte un şal aruncat peste umeri şi cizme groase pentru zăpadă, se opreau din drum ca să uite la fata molatică şi hotărâtă
care alerga cu o asemenea repeziciune uimitoare de bărbatul care aproape o depăşea, dar care nu putea să o întreacă.
Trecură de hanul cu jaluzelele pictate şi cu balcon, de câteva căsuţe, pe jumătate îngropate în zăpadă; apoi de gaterul tăcut, şi el îngropat în zăpadă, lângă podul acoperit care traversa un râu ascuns, peste care ei alergară şi intrară în inima întinderilor neatinse de zăpadă. Totul era aşa de tăcut şi emana o albeaţă atât de pură încât era aproape înnebunitor. Dar tăcerea adâncă era cea mai înspăimântătoare, căci îţi izola sufletul şi-ţi împresuri! inima cu un aer îngheţat,
— E un loc minunat, în ciuda tuturor acestor lucruri, spusd Gudrun, privihdu-1 în ochi într-un fel ciudat şi plin de înţelesuri, Sufletul lui Gerald tresări.
-TT Bine,' răspunse el.
O energie electrizantă, aprigă părea că-i curge prin membre|l muşchii parcă-i erau supraîncărcaţi, iar mâinile îi erau dure de atâta forţă. Urcară
repede de-a lungul drumului de zăpadă care era marcat de crengi uscate de copaci înfipte în el din loc în loc. El şi ea erau izolaţi, precum polii opuşi ai unei teribile surse de j energie. Dar se simţeau destul de puternici ca să
depăşească îngrădirile vieţii, să treacă dincolo, înspre locurile interzise şi sâ se întoarcă înapoi. .
Birkin şi Ursula alergau îşi ei prin zăpadă. Se debarasaseră de bagaje şi aveau un mic avans faţă de sănii. Ursula era încântată şi fericită, dar continua să se răsucească brusc ca să-l prindă pe Birkin de braţ, ca să fie sigură de prezenţa lui.
E ceva la care nu m-am aşteptat,
spuse ea. E o altă lume, aici. Intrară într-o câmpie de zăpadă. Acolo fură
depăşiţi de sania ai cărei zurgălăi rupseră tăcerea. Abia după ce parcurseră
încă un kilometru îi ajunseră pe Gudrun şi pe Gerald pe urcuşul abrupt, lângă stânca rozalie, pe jumătate îngropată.
Apoi intrară într-o vâlcea unde se vedeau pereţi de stâncă neagră şi un râu acoperit de zăpadă, dar în schimb cerul era albastru şi nemişcat. O
porniră pe un pod acoperit, bocănind pe scânduri, traversând din nou întinderea de zăpadă, apoi urcarăil tot mai sus, caii alergau şi ei repede, iar birjarul pocnea din bici şi striga sălbatic şi ciudat „hue! hue!". Treceau încet pe lângă pereţii stâncoşi, care apăreau din nou printre pârtiile şi întinderile de zăpadă. Urcau treptat, din ce în ce mai sus,; străbătând j aerul rece şi strălucitor al după-amiezii, redus la tăcere de prezenţa iminentă a munţilor şi a troienelor de zăpadă strălucitoare care se ridicau deasupra lor |i care apoi rămâneau în urmă, dedesubt.
f în cele din urmă ajunseră pe un mic platou de zăpadă, unde se vedeau ultimele vârfuri acoperite de omăt, ca petalele din inima unui trandafir înflorit. In mijlocul ultimelor văi părăsite ule cerului se afla o clădire singuratică cu pereţi maronii din lemn şi un acoperiş masiv, alb, adâncit şi părăsit în nămeţii de zăpadă. Parcă era un vis! Stătea acolo ca o stâncă ce se prăvălise de pe ultimele povârnişuri abrupte, o stâncă ce luase forma unei case şi care acum era pe jumătate îngropată. Era incredibil că cineva putea locui acolo, nestrivit de toată această teribilă întindere albă şi tăcută, de frigul aspru şi nemilos din jur.
Totuşi săniile urcară elegant până la scară, oamenii alergară până la uşă
râzând, entuziasmaţi; podeaua cabanei răsuna a gol, coridorul era umed de zăpadă, dar înăuntru era cald şi primitor.
Nou-veniţii tropăiră pe scările de lemn, urmând-o pe servitoare. Gudrun şi Gerald luară primul dormitor. Intr-o clipă se treziră singuri într-o cameră micuţă, mai mult goală şi cu obloanele trase; peste tot lemnul avea o culoare aurie: pereţii, podeaua, tavanul, uşa, toate erau din acelaşi lemn de pin vopsit în auriu şi primitor. In partea opusă uşii se afla o fereastră, dar destul de joasă, din cauza acoperişului înclinat. Sub grindă se afla o măsuţă cu un lighean şi o cană, iar vizavi, o altă masă cu oglindă. De fiecare parte a uşii erau două paturi cu câte o pilotă enormă, albastră, în carouri.
Acesta era tot mobilierul, fără dulap şi fără vreun confort modem. Aici erau închişi împreună, în această cămăruţă din lemn auriu, cu două paturi acoperite de pilote albastre, în carouri. Se priviră şi râseră, înfricoşaţi de intimitatea golaşă a acestei izolări.
Un om bătu la uşă şi intră cu bagajele. Era un individ solid cu pomeţi lătăreţi, destul de palizi, şi cu o mustaţă aspră şi blondă. Gudrun îl urmări când lăsă bagajele jos, în tăcere şi apoi ieşi cu un tropăit greoi.
— Nu e prea urât, nu? întrebă Gerald.
Camera nu era prea încălzită, aşa că ea tremură uşor.
—E minunat, răspunse Gudrun evaziv. Uită-te la culoarea lambriurilor minunat, e ca şi cum ai fi în interiorul unei nuci.hhm îndrăgostite 489
Gerald stătea privind-o, mângâindu-şi mustaţa tăiată scurt ■ lăsându-se pe spate uşor să o privească cu ochii lui pătrunzăl ori şi neîmblânziţi, dominaţi de o patimă constantă care era ca un blestem asupra lui.
Gudrun merse şi se ghemui jos, în faţa ferestrei, plină di curiozitate.
— O, ia te uite! exclamă ea fără să vrea, aproape îndureraţii.
In faţă se deschidea o vale închisă sub cerul albastru, ascunsn de ultimele troiene de zăpadă şi stânci negre, iar la capătul ei, precum buricul pământului, era un zid învăluit în alb şi doun vârfuri sclipind în lumina amurgului. Chiar în faţă se întinde si leagănul de zăpadă tăcută care străbătea povârnişurile semeţe tivite la poale cu câteva pâlcuri de pini, ca nişte cârlionţi. Dsir leagănul zăpezii se întindea până la capătul etern, acolo unde zidurile de omăt şi piatră se ridicau impenetrabile, iar piscurile munţilor se înălţau până aproape de cer. Acesta era centrul, miezul, buricul lumii, acolo unde pământul se îngemăna cu cerul, pur, inabordabil, de netrecut.
Toată această privelişte o umplu de Gudrun de un extaz straniu. Se ghemui în faţa ferestrei, îşi cupinse faţa în mâinia într-un fel de transă. In cele din urmă ajunsese, îşi atinsese destinaţia. Aici până la urmă îşi încheiase aventura şi se aşezase» ca un cristal în mijlocul zăpezii, dispărând.
Gerald se aplecă deasupra ei, privind peste umărul ei. Simţea deja că e singur. Ea era plecată, dispăruse cu totul, iar inima îi era înconjurată de un abur îngheţat. Văzu valea închisă, marea întindere înfundată de zăpadă şi crestele munţilor care se ridicau până la cer. Nu era nici o cale de ieşire. Tăcerea teribilă, frigul şi strălucirea albă a amurgului îl învăluiau din toate părţile, iar ea rămase ghemuită în faţa ferestrei, ca în faţa unui altar, ca o umbră. Iţi place? întrebă el, cu o voce care suna detaşată şi străină.
