Au păcătuit împotriva lor înşişi

Şi iadul lor de gânduri rele, cuvinte rele şi fapte rele

Este un iad al propriei lor creaţii.

Dar durerea mea şi lacrimile mele amare

Sunt pentru strămoşii noştri

Care au păcătuit faţă de Creator

Şi au fost izgoniţi

Din împărăţia Sfântă a Arborilor uriaşi.

De aceea eu plâng şi-mi ascund faţa în tristeţe

După frumuseţea Grădinii Pierdute

Şi dulceaţa cântecului Păsării

Care cânta în ramurile Arborelui Vieţii.

Ai milă de mine, O, Dumnezeule,

Şi curăţă-mă de păcatul meu.

Bucuria inimilor noastre a încetat,

Dansul nostru s-a transformat în doliu,

Coroana a căzut de pe capul nostru.

Vai şi amar nouă care am păcătuit!

De aceea inima noastră este ofilită

Şi vederea noastră este slabă.

Tu, Tată Ceresc, îţi păstrezi pe vecie

Tronul Tău din generaţie în generaţie.

Pentru ce ne-ai uitat

Şi ne-ai părăsit atât de multă vreme?

Întoarce-te la noi, O, Doamne,

Reînnoieşte-ne zilele, ca altădată.

Unde nu există dreptate sau compasiune,

Totul va deveni deşert, cu animale sălbatice,

Iar casele oamenilor vor fi pline de creaturi jalnice.

Şi acolo vor sălăşlui bufniţele,

Şi vor dansa satirii,

Iar sălbăticiunile vor urla în casele lor dezolante.

Spală-mă O, Doamne, şi voi fi mai alb ca zăpada!

Fă-mă să aud numai bucurie şi veselie!

Întoarce-Ţi faţa de la păcatele mele,

Şi şterge-mi toate nedreptăţile mele!

Creează în mine o inimă curată, O, Doamne

Şi reînnoieşte un spirit drept în mine!

Nu mă lipsi de prezenţa Ta

Şi nu-ţi lua Spiritul Tău Sfânt de la mine!

Refă în mine bucuria Grădinii Tale Infinite

Şi susţine-mă cu îngerii Tăi sfinţi!

Lasă-mă să alung tot răul

Şi toată murdăria

Din foc, apă,

Pământ, arbori,

De la bărbatul credincios şi femeia credincioasă,

Din stele, lună, soare,

Din Lumina infinită,

Din toate lucrurile bune,