Iar el, străin de toate, în gânduri adâncit,

    Câte o dată numai îl vezi că se zâmbește.

    Alții, ca Donici, prelucrătorul meșter, cu o „bonomie” care samănă cu a originalului, a fabulei lui Crîlov, — ivită pentru a spune adevărul într-o societate neliberă și având să îndeplinească și în Moldova aceeași misiune — trec Prutul și fac o modestă carieră de funcționari în țara strămoșilor. Un exemplu care, în aceeași epocă, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după studii făcute în Elveția, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei și, astfel, veni la Iași pentru a duce, alături de o nouă generație, lupta pentru ideile de libertate și naționalitate, iar, în ce privește scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină, împotriva silnicelor neologisme.

    În Basarabia rămâne pentru a scrie românește întăi Stamati. El n-a învățat această limbă din „Gramatica ruso-română” (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, „Gramatică ruso-moldovenească”, ci „română”), a lui Ștefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului și pe socoteala lui. E tot vechiul și frumosul grai, plin de cuvinte adânc răsunătoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă omul de bun simț, întrebuințându-l, pentru plăcerea multora, fie și în ciuda câtorva pănă la sfârșit.

    Stamati cetește pe poeții ruși și-i traduce ori îi imită; cetește pe scriitorii francezi pentru același scop, și, pe lângă prelucrări după Lamartine și Hugo (sau după irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om și care știe să-și aleagă lectura, cum știe s-o facă de folos pentru nația lui, — ceea ce e puțintel mai greu și mai rar! Dar izvoare de inspirație, nouă, proprii își află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la Iași în 1834, când — poate și supt o influență rusească pe care o relevă d. G. Bogdan-Duică — a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soției lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elenă). În 1839, când acum granița de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de opreliște, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care

    Mă-ntreb de domnești mormânturi

    unde-au trebuit să fie,

    la Putna, unde i se vorbește de „puțina țărână, ce ar fi mirosit ca moaștele sfinților”, găsită în mormântul lui Ștefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspirații destule, când „pieptul se coșește de încleștatele zvâcnituri ale inimii” (pp. 41-42), cât să ție o viață întreagă!

    Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, — dovadă de unitate sufletească — între cele două Moldove despărțite, dacă mișcarea pornită și condusă, până la ultimele ei consecințe politice, de Mihail Kogălniceanu, întors din Apus cu atâta bogăție culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrăzneț un ideal nou, prin revistele sale Dacia literară și Arhiva românească.

    În cea dintăi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafița blăstămată de părinți și o bucată lirică. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuși însărcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogălniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabilește în Iași, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din povești, cunoștință de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă și cu isprăvile fiului său Bogdan, un „Orlando furioso” — pus și în titlu astfel — al românilor, operă neimitabilă, și astăzi încă plină de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original și cutezător.

    În curând însă împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăți răsar în calea noii reviste a tinerilor, Propășirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluție se pregătește în Principate, și Rusia va veni s-o înăbușe, în toamna anului 1848. Trupele țarului vor rămânea pănă târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedică vechile comunicații. Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Daniilovici Hâncu, face un curs de românește la Petersburg, publicând oGramatică și alegere de bucăți literare (1840; și „Concluzii” la 1847), dar limba română a lui Margela e acum „vlaho-moldovenească”. Și un om de treabă, cu simț al limbii celei bune, dar fără mari însușiri, Ion Sârbu, dă doar la Chișinău (nu la Iași) Fabule după cei trei mari scriitori ruși (1853) și Alcătuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simțirea reală din ele.

IV

    Războiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele rusești care începuseră un nou război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămăsese, aduseră o nouă manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aștepta cu greu după ce preocupările „moldovenești” acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica „vlaho-moldovenească” a lui Hâncu și la Alcătuirile lui I. Sârbu.

    Cântând „Moldova”, „țara frumoasă”, „pământul bun și îmbielșugat”,

    Cu păduri multe și dese,

    Cu izvoare bogate,

    unde e mândru că străinului „inima-i sare din loc” când vede „moldoveanca” din care va face soția lui, — poetul de la Chișinău nu înțelege decât colțul său basarabean, și doar dacă într-una din puținele lui fabule originale, Străina floricică, el arată în chip ascuns că inima lui dorea o mai largă patrie:

    — O, crinule, ce-ai pățit?

    De ce-așa te-ai veștejit?

    Unde ți-i mireazma, frate?

    Au doară nu plouă de-ajuns?

    — Aleu, crinul a răspuns,

    Sunt în străinătate.

    În prevederea putinței unui alt viitor, dacă nu va vibra cântărețul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-și fi încheiat peste puțin zilele tulburate și amărâte — căci și fără influența unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui — se va găsi cine să exprime un nou și cutezător ideal.

    Nu tânărul „basarabean” (născut la Cristineștii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdău (de unde B.P. Hasdeu), care-și făcuse studiile la Harkov, într-un mediu cu totul străin, de a trebuit să-și învețe din nou limba părintească, pentru a-i aduce pe urmă așa de mari servicii, ca învățat și chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârșire de spiritul satiric, demonic al „inteligenței” rusești de atunci, care avea ca model existența tragică a unui Pușkin, a unui Lermontov, desprețuind viața în sine prea mult ca să și poată recunoaște în relativitățile zădărniciei și urâciunii ei o chemare, el venea, abia după realipirea la Moldova a celor trei județe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carieră mare și tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în frământările pentru constituirea unei țeri unite și liberale, România, având un program potrivit cu aspirațiile tineretului din Iași pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintăi publicații ale aceluia care se înfățișa ca un genial prinț exilat, întors în moștenirea sa pierdută, Foaia de istorie română, n-avea în sine nimic special basarabean și prea puțin chiar în legătură cu nevoile societății pentru care apărea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaștere a limbii înseși în care era redactată revista, care cuprindea totuși cea dintăi dovadă a unei erudiții incomparabile și a unui spirit cu totul superior.

    Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria dorință de a folosi nației sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaborația sa la publicațiile moldovenești: almanahuri, calendare. Bucățile pe care le alege pentru aceasta, revizuind și întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, „nenorocos”, „tovarăși n-are”, ci este ca

    ...recrutul ce cu întristare

    Pășind la strajă, stă singurel,

    — apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunți. Și, când, la 1867-8, stăruințile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire și libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morții, să se hotărască a publica, supt titlul de Muza românească (nu: „moldovenească”) din care a ieșit, de pe urma încetării lui din viață, un singur volum — o sumă de scrieri, în versuri și proză apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt național în sufletul acestui singuratec și uitat.

    „Desțeratul din Moldova în copilăria sa”, care cerea la 1863 „clasă de studii naționale la gimnazii” (p. 525), nu mai cântă pe vechea „lăută a Moldovei”, care „ținea hangul la ospețele domnilor”, ci se gândește la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul „Daciei”, la dacoromâni, la „scumpa noastră țară Daco-România” (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, „României”, și moto cuprinde această „doină veche” — și nu prea veche — a „unui prizonier la tatari”, căruia și fumul țerii sale i se pare dulce și mirositor:

    Am fost și eu român,

    Dar m-am făcut păgân,

    Căci, tânăr fiind,

    Bietul meu pământ

    De tatari călcat,

    Ei sclav m-au luat.

    De-acum numai moartea

    Să mă scape poate

    De păgânătate. (p. 60)

    Și ca să arăte robul că măcar pentru urmașii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta între romanitate și slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoș tinerelul domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea Albă, — cetatea de doi zmei păzită — pe păgânul (p. 33) Vronța uriașul, care ascundea acolo „Dochia răpită” — fărâma „basarabeană” a Daciei.

V

    Trei județe basarabene fuseseră căpătate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, deși Austria, din motive pe care le înțelegem, ar fi vrut să se adauge principatului, a cărui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagă, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau județele cele mai bune; dacă la Cahul, pe Prut, tradițiile românești nu fuseră întrerupte măcar o clipă, regiunea de la răsărit a fost, mult timp, raia turcească, loc gol pentru rătăcirile prădalnice ale tatarilor și apoi sălașul acestora, Bugeacul lor, sămănat cu sate de indigeni meniți robiei. Încă de pe la 1770, într-unul din războaiele lor cu turcii, rușii sfărâmaseră acest cuib, dar, provincia nerămâindu-li și turcii revenind în cetăți, pe care le întăriră și mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stătea în planurile nimănuia din străini: întinderea elementului românesc din vecinătate. El era însă destul de rar pentru ca rușii, stăpâni după pacea de la 1812, să poată așeza la 1829 bulgarii compromiși cu dânșii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisă, îi luaseră cu sine și-i colonizară aici. Și alte nații fuseseră așezate prin aceste părți, împestrițând caracterul național al țerii.

    Guvernul românesc, care era să rămâie până la o nouă expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o operă națională, atrăgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltă și exercitând de acolo asupra părților vecine o necontenită și puternică influență culturală. Nu a făcut-o însă, poate de frica uriașului vecin, poate din orientalism zăbavnic — ce ni sunt nouă douăzeci de ani!, — poate din marele nostru păcat politic, lipsa de concepție. Nici episcopia cea nouă a Dunării de Jos (opusă celei rusești de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastră pe câțiva bulgari, cari s-au grăbit apoi să se spele de dânsa.

    Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunării ori nu, a fost același lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupă aici.

    Totuși de la sine — și în aceasta stă însemnătatea lucrului — cele trei părți din țară rămase supt ruși continuară, în forme modeste, și cu toată lipsa unor oameni distinși, capabili de a conduce, vechea direcție culturală moldovenească.

    Prin colțuri de provincie se urmă desigur cu obiceiul satirelor versificate, în năcazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucăriei, care era să se tipărească și să se împartă „la dughiana lui Carabet din Bălți, fără plată”. Să nu uităm că acte judecătorești se alcătuiau în părțile Hotinului în românește încă la 1823 (v. memoriul mieu Din ținuturile pierdute, în „Analele Academiei Române” pe 1912, p. 81 și urm.) și că acte particulare, de prezintat instanțelor judecătorești, se întâmpină pănă către 1840, că, în sfârșit, procesele pentru moșii care se tărăgănesc pănă după 1850, pănă la războiul Crimeii (procesul mănăstirii Neamțului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipărit în aceleași „Anale” în 1916), aduceau necontenit contactul cu părțile împricinate ori cu împuterniciții, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cărui corespondență — și de la Petersburg — am descoperit-o și publicat-o în parte, un M. Kogălniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.

    Biserica însăși păstra măcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhială din Chișinău apărea și românește, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaște că „limba moldovenească se întrebuințează în Basarabia”, că e „limba de loc”, se scuzează nedreptățile Rusiei oficiale față de neamul întreg; se pomenește nemulțămirea socială după 1812 a țeranilor, pe cari a trebuit să-i potolească Gavriil Bănulescu, cu „gramată de liniștire tipărită pe limba moldovenească”; se înseamnă, în sfârșit, cărți „jumătate rusește și jumătate moldovenește”, ca Bucvariul, Pentru credință și viață creștinească; este și un Ceaslov numai moldovenesc. Pănă la 1870 foaia a păstrat același caracter (v. articolul mieu în „Drum drept”, I, pp. 68-73).

    Scrisorile particulare în românește continuă; am tipărit din ele și pănă la 1871. Deși nu erau școli românești, cutare student care merge la Kiev să învețe astronomie, după ce isprăvește gimnaziul rusesc din Chișinău, își formează o ortografie cuminte cu litere latine și, la observația că și-a uitat limba, răspunde, la 1864: „În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că singur poți să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoți?” Nu știm răspunsul colegului rămas acasă, dar noi cari i-am cetit mărturisirile spunem ca și dânsul: nu. (Din ținuturile pierdute, pp. 74-86 și urm.).

    Peste șapte ani după ultima din aceste simple răvașe românești pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebită, plină de idei și de informație, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arătat (Din Basarabia, Iași, 1908, p. 115 și urm.) cu ce sfășiere de inimă s-au desfăcut de noi părțile Cahulului. După noua hrăpire însă cei de acolo au continuat a-și trimete fetele la școlile din Galați, și la 1888 aveam în Liceul Internat din Iași coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la Școala Normală superioară coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.