Chemând pe mitropolitul Teofan, pre episcopi și pre boieri și spuindu-le că se simte sosit la sfârșitul vieții, își ceru iertare de la toți, umilindu-se; pe urmă îi rugă să le fie milă de fiul său Bogdan, pre care îl lasă moștean scaunului
și să-l ajute căci, fiind în fragedă vârstă, încungiurat de puternici vrăjmași, nu se va pute apăra nici pre sine, nici pre țară, de nu va fi unire între boieri și de nu vor ave dragoste și supunere cătră domn.
— Cât pentru mine, urmă a zice, de mă voi și ridica din boala aceasta, sunt hotărât a mă duce la călugărire în monăstirea Slatina, unde să mă spăsesc, câte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu.
Deci, vă rog, părinți arhierei, de mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr…
Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară și un leșin grozav ca moartea îi îngheță trupul, încât mitropolitul și episcopii, crezând că se sfărșește, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn.
După aceasta, salutând pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorităței fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. Apoi îndată porniră stafete pe la boierii din țară și emigrați și pe la capitanii oștilor.
Abia amurgise când Stroici și Spancioc sosiră.
Descălecând pe la gazde, alergară cu pripă la cetate. Cetatea era mută și pustie ca un mormânt de urieș. Nu se auzea deciț murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stâncoasele ei coaste, sure și goale și strigătul monoton a ostașilor pe lungile lor lance. Suindu-se în palat, îi cuprinse nu puțină mirare neîntâlnind pre nime; în sfârșit, o slugă le arătă camera bolnavului. Voind să intre, auziră un mare zgomot și se opriră ca să asculte.
Lăpușneanul se trezise din letargia sa.
Deschizând ochii, văzu doi călugări stând unul la cap și altul la picioarele sale, neclintiți ca două statuie de bronz; se uită pe dânsul și se văzu coperit cu o rasă; pe căpătâiul său sta un potcap. Vru să rădice mâna și se împedecă
în niște metanii de lână. I se păru că visează și iarăși închise ochii; dar redeschizându-i peste puțin, văzu aceleși lucruri, metaniile, potcapul, călugării.
— Cum te mai simți, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi, văzându-l că nu doarme.
Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecuseră. Sângele într-însul începu a ferbe și, sculându-se pe jumătate:
— Ce pocitănii sunt aceste? strigă. A! voi vă jucați cu mine! Afară, boaite! Ieșiți! că pre toți vă omor! Și căuta o armă pe lângă el, dar negăsind decât potcapul îl azvârli, cu mânie în capul unui călugăr.
Întru auzul strigărilor lui, doamna cu fiul ei, mitropolitul, boierii, slugile întrară toți în odaie.
Chiar atunci cei doi boieri veniseră și sta ascultând la ușă.
— A! voi m-ați călugărit, striga Lăpușneanul cu glas răgușat și spărios; gândiți că veți scăpa de mine? Dar să vă iasă
din minte! Dumnezeu sau dracul mă va însănătoșa, și…
— Nenorocite, nu huli! îl curmă mitropolitul; uiți că ești în ceasul morții! Gândește, păcătosule, că ești monah; nu mai ești domn! Gândește că prin hulele și strigările tale sparii pre astă femeie nevinovată și pre acest copil în care razemă nădejdea Moldaviei…
— Boaită fățarnică! adăogă bolnavul, zbuciumându-se a se scula din pat; tacă-ți gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te dezmitropolesc. M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu! [14] Iar
pre cățeaua asta voi s-o tai în patru bucăți împreună cu țâncul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile boaitelor și a dușmanilor mei… Minte acela ce zice că sunt călugăr! Eu nu sunt călugăr, sunt domn! Sunt Alexandru-vodă!…
Săriți, flăcăi! Unde-s voinicii mei?… Dați! dați de tot! Eu vă poruncesc. Ucideți-i pre toți… Nici unul să nu scape.
…A! mă-năduș!… Apă! apă! apă! — și căzu răsturnat pe spate, hârcâind de turbare și de mânie.
Doamna și mitropolitul ieșiră. La ușă îi întâmpinară Stroici și Spancioc.
— Doamnă! zise Spancioc apucând de mână pe Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecât. Iată un praf, pune-l în băutura lui… — Otravă! strigă ea, înfiorându-se.
— Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viața măriei-tale și a copilului acestui este în primejdie. Destul a trăit tatăl și destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiul.
O slugă ieși.
— Ce este? întrebă doamna.
— Bolnavul s-a trezit și cere apă și pre fiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el.
— Oh! vrea să-l omoare, răcni diuoasa mumă, strângând cu furie copilul la sân.
— Nu-i vreme de stat în gânduri, doamnă, adăogi Spancioc. Adă-ți aminte de doamna lui Ștefăniță-vodă [15] și alege între bărbat și între fiiu.
— Ce zici, părinte! zise sărmana femeie, înturnându-se cu ochi lăcrâmători spre mitropolitul.
— Crud și cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povățuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; și pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte și să te ierte și pre tine.
Zicând aceste, cuviosul Teofan se depărtă.
Ruxanda luă un pahar de argint plin de apă, pre care-l aducea sluga; și apoi, mahinalicește și silită mai mult de boieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului.
— Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, care crăpase ușa și se uita.
— Întreabă de fiul său — zice că vrea să-l vadă — cere de băut — doamna tremură — îi dă paharul — nu vre să-l iaie!…
Spancioc sări și scoase junghiul din cingătoare.
— Ba, îl ia, bea… Să-ți fie de bine, măria-ta!
Ruxanda ieși tremurândă și galbănă și, răzemându-se de părete:
