Dimineaţă pierdută
267
se consultă în şoaptă cu domnul Ialomiţeanu, iar acesta, râzând ştrengăreşte, o îndeamnă să‑şi spună nedumeririle cu glas tare.
şi ea îndrăzneşte, cu un glas tremurat:
— Poate de aceea Regele Carol nu a vrut atunci să fie război ?
Poate ştia că ţara nu este pregătită şi de aceea nu a vrut să semneze mobilizarea ?… Cum, acestea chiar dumneata, domnule Ialomiţeanu, mi le‑ai povestit ! Că ei îi strigau din stradă să facă mobilizarea şi regele nu voia şi nu voia… şi pe urmă a lăsat să iasă cum vrea poporul : i‑a chemat pe toţi şi a semnat ! Plângea şi semna ! şi la sfârşit a spus : Armes Land ! Dar s‑a supus, ca să iasă cum vrea poporul…
— Poporul, da ! Poporul, strada, care ştie atât de bine ce vrea !
Dar, à propos, vă mai amintiţi cât costa un agent data trecută ?
Douăzeci de lei… Un agent provocator al războiului sau cum ar fi de fapt corect să‑l denumesc ? râde domnul Ialomiţeanu.
— Cum poţi să spui aşa ceva, când cu ochii dumitale ai văzut că străzile erau pline de manifestanţi ?
O indignare mai mare decât merită incidentul face să tremure vocea doamnei Mironescu. Cum domnul Ialomiţeanu se mulţu‑
meşte să râdă, amfitrioana se ridică, agasată, ciuguleşte un fursec de pe măsuţa de servit ceaiul, apoi merge să se aşeze în jilţ, îmbufnată, în colţul opus al salonului.
— Poate că de data aceasta să fi învăţat şi noi câte ceva ! Am auzit că s‑au făcut trăsuri de ambulanţe şi de farmacie, că s‑au adus, în fine, sterilizatoare şi etuve. Ba chiar că am avea şi trenuri sanitare, cu băi, cu tot dichisul. Să vedem, să vedem. Pentru că
higiena populară este pentru noi călcâiul lui Ahile, revine, cu încăpăţânată blândeţe, Profesorul.
Îşi îndeplineşte cu răbdare datoria sa de gazdă : să ignore controversele copilăreşti şi să aducă din nou în conversaţie un subiect interesant şi moral, astfel ca periculoasa electricitate adunată
în aer să se scurgă pe neobservate. Atunci el se va putea retrage, liniştit că lasă în urmă o conversaţie agreabilă şi o atmosferă
cuviincioasă.
268
Gabriela Adameşteanu
— Pentru că niciuna dintre toate măsurile pozitive care s‑ar putea lua pentru însănătoşirea ţării, continuă Profesorul, cu o voce care vibrează de sinceritate, niciuna, dragii mei, nu stă, din păcate, în puterea noastră ! Noi, bine intenţionaţii, generoşii, idealiştii, nu avem şi nu vom avea niciodată decât vorbele la dispoziţie ! Astfel că ţi se întâmplă atât de adesea să te trezeşti neputincios şi singur, singurătatea ştiindu‑se bine că aduce după
sine dorinţa egoistă de a te cruţa şi frica…
Momentele tot mai dese din războiul balcanic, când, parcă
trezit deodată din somn, se întreba ce căutase el însuşi să‑şi istovească plămânii şubrezi în marşuri sub arşiţă, printre muşte, praf şi microbi fără număr, printre ambulanţe ticsite şi tărgi acoperite cu cearşafuri albe… Cui i‑ar fi folosit dacă şi‑ar fi dat sufletul într‑un asemenea mod penibil, nemaiavând nici ce dejec‑
ţii însângerate să scoată din trupul deshidratat, uscat ca o iască ?
Providenţială, desigur, întâlnirea cu amicul Jorj Athanasiu : Cum, dragă, dumneata aici ? Fii serios, domnule, nu vezi în ce te‑ai băgat ? ! Du‑te înapoi la înregistrările pe gramofon şi la atlasele dialectale !
— Am avut ocazia să văd de aproape cum stau lucrurile, data trecută, şi Cel de Sus m‑a ajutat să scap cu viaţă ! Providenţială
a fost întâlnirea cu amicul Jorj Athanasiu, călărind alături de Ionel Brătianu ! Ei m‑au trimis acasă ! şi atunci, după o călătorie istovitoare cu maşina, sute de kilometri, m‑am trezit într‑un Bucureşti obişnuit : vară, cald, proiecte de vilegiatură. Sophie încă
îmi mai reproşează şi acum pentru cât de posomorât am stat seara, în grădină, la Fântâna Blanduziei. Mă irita însă sănătoasa poftă naţională de râs care ne întovărăşeşte dezastrele… Unii susţin că astfel am rezistat, eu mă întreb însă dacă nu cumva din ea vine pieirea noastră.
Profesorul îşi pune ordine, cu o mână uşor tremurătoare, în hârtiile din pomieră. Iar musafirul său începe, după vechiul obicei, să se plimbe cu paşi mari prin salon. Probabil, îşi spune magistrul,
Dimineaţă pierdută
269
aşteaptă să îmi dau încă şi mai mult pe faţă felul pe care el îl consideră exagerat de sever de a judeca oamenii, ţara asta…
Dar cum de ajungem să ştim modul în care suntem gândiţi de ceilalţi, chiar de cei ce ne‑au menajat susceptibilităţile, aprobându‑ne fiecare vorbă ? Prin intuiţie, spun teoriile cele mai moderne, teorii ce contrazic pozitivismul atotputernic.
Profesorul Mironescu regretă tot mai tare că n‑a comandat la vreme cărţile acestui foarte en vogue Bergson.
Intuiţia, deci, îi spune exact nuanţa particulară a condescen‑
denţei cu care îl priveşte fostul său student : o senzaţie vie, ca o pâlpâire de lumină. Cum este însă o senzaţie deranjantă, el evită
să dea frâu liber gândurilor în această direcţie.
Profesorul le întoarce celorlalţi un obraz neatent şi binevoitor, potrivindu‑şi rama ochelarilor pe nas. Freamătul viu şi odih‑
nitor al camerei îl înconjoară, briliantele unei broşe scânteiază
într‑un jabou, dantelăria spumoasă a unei dantele despică
