Apoi a cerut să i se aprindă candela, a băut aghiasmă, a luat metaniile primite de la stareţ şi s-a aşezat pe pat,
închinându-se cu semnul Sfintei Cruci. Surorile au lăsat-o şi au plecat să ia masa de seară. După ce au mâncat şi au discutat între ele despre schimbarea înduioşătoare, care a avut loc în acea seară în starea bolnavei, s-au întors la ea, ca să citească împreună rugăciunile „înainte de culcare“. Însă au găsit-o pe Maria dormind somnul de veci. Aflând
despre sfârşitul ei, stareţul a spus: „Trebuia să vă aşteptaţi la aceasta, deoarece aseară nu am vrut să o las
nespovedită“. Apoi le-a relatat o povestire din Proloage (14 iulie) care spunea că o soră a plecat de la mănăstire în lume (în Soluna) şi după o perioada în care a dus o viaţă păcătoasă a venit la porţile mănăstirii cu intenţia sinceră de a face pocăinţă, însă păşind dincolo de porţi, pe neaşteptate a murit. Despre sfârşitul ei un episcop a avut revelaţia următoare: îngerii îi apărau sufletul spunând: „Ea ne-a slujit nouă atâţia ani“. Diavolii se împotriveau: „Ea şi în mănăstire a trăit în lenevie, cum puteţi să spuneţi că s-a pocăit?“.
Îngerii au zis: „Dumnezeu i-a văzut sufletul când îngenunchea şi i-a primit pocăinţa, căci ea a făcut pocăinţă şi a slujit cu intenţia ca viaţa ei să fie în stăpânirea Domnului Dumnezeu. La înmormântare au venit şi egumena Paulina împreună cu surorile alături de care cânta la strană. Stareţul a dorit să o prohodească el însuşi pe cea răposată, însă, brusc, această intenţie a avut-o şi părintele egumen, astfel că prohodirea a fost săvârşită în biserica cimitirului de părintele egumen, stareţul Ilarion şi părintele vistiernic Flavian care săvârşea, de obicei, Liturghia. Era înduioşător să-l vezi pe stareţ citind cu voce slabă şi emoţionată deasupra răposatei rugăciunea de dezlegare.
Pe 11 iunie, în anul 1871, într-o zi de joi, la ora 7 seara, o tânără bolnavă a fost la schit să se spovedească, iar la ora 1100 a murit, fiind în al 22-lea an al vieţii; în duminica din 13 iunie a avut loc înmormântarea răposatei la cimitirul nou al mănăstirii Tuturor Sfinţilor („Studiul biografic al Egumenei Paulina din mănăstirea Belevska, «Strannic»,
anul 1880, decembrie“).
Din scrisorile monahiei Mihaela
(Bolotnikova) din mănăstirea Belevska
Prezicerea despre rangul de egumenă
Noi, patru surori bune, am intrat în momente diferite la mănăstirea sfântă din Belev. La început, o soră, care până
atunci slujise timp de 17 ani în altă mănăstire (ca rasoforă – Serafima, iar apoi ca egumenă – Macaria), s-a mutat de la mănăstirea Velikoluţkaia, la mănăstirea Belevskaia, pentru a fi aproape de părintele Macarie. Altă soră, câţiva ani mai târziu după ea, a ieşit din lume şi a intrat în obşte (schimonahia Ilariona). Noi, celelalte două surori (Mihaela –
în lume Alexandra – şi Magdalena) am intrat împreună într-o chilie separată, mai târziu decât primele două, în anul 1858.
După moartea părintelui nostru Macarie, toate patru am intrat prin binecuvântarea lui, sub îndrumarea celui mai
apropiat ucenic al său, părintele Ilarion. După ce s-a mutat în Belev de la altă mănăstire (Velikoluţkaia), sora mea, maica Macaria, fiind bolnavă de mult timp, a zăcut o iarnă întreagă. Însă, datorită dorinţei de a-l vedea pe stareţ, cu greutate şi-a adunat puterile, a ajuns la Optina şi i-a vorbit părintelui Ilarion. „Probabil, părinte, că nu mai am mult de trăit!“. Iar părintele i-a răspuns: „Nu, nu vei muri; ci te vom face egumenă“.
După ce s-a întors în Belev, sora mică a aflat că egumena noastră a primit vestea despre moartea neaşteptată a egumenei din Tul şi, în scurt timp, episcopul a numit-o în locul ei pe sora noastră cea bolnavă. Spre mâhnirea ei,
episcopul i-a poruncit nou-numitei egumene să fie de Sfintele Paşti deja la Tul. Era Postul Mare, iar ea era
dezorientată. Cu acest necaz în suflet a venit la părintele Ilarion şi i-a spus că acum, în starea ei bolnăvicioasă nu poate să meargă pe un drum rău, iar părintele, liniştind-o, a răspuns: „De ce acum? Când va fi cald şi uscat o vom
transporta pe Macaria“. Aşa s-a şi întâmplat. Episcopul a amânat sosirea egumenei nou numite până când a venit
vremea uscată: ea a ajuns acolo în mai, adeverindu-se astfel prezicerea părintelui. Acolo i-a fost foarte greu. În
sfânta ascultare a petrecut 6 ani, ducându-şi crucea. Acum s-a izbăvit de acea ascultare şi îşi petrece zilele de boală
în linişte. Însă în timp ce-şi petrecea zilele în linişte, părintele i-a repetat de câteva ori: „Vezi să nu te aleagă din nou ca egumenă!“. Noi am crezut că glumeşte, însă, spre surprinderea noastră, cuvintele părintelui s-au împlinit. Când
începuse să-i slăbească sănătatea mai mult şi împlinise 70 de ani, pe neaşteptate a primit o scrisoare în care o
persoană importantă dintr-o mănăstire (nu cea din Tul) a propus-o pentru locul de egumenă. Era rugată să comunice
dacă e de acord sau nu cu propunerea, încredinţând-o că nu va avea nici un fel de griji, iar toate acţiunile necesare hotărârii ei le îndeplinea această persoană. Sora mea, însă, a refuzat propunerea.
De acum voi vorbi despre mine. Când am primit împreună cu sora mea, la mănăstirea Belevskaia, chilia noastră,
părintele, vorbind în parabole, ne-a dat de înţeles că acea chilie e şubredă, ceea ce mai târziu s-a adeverit.
Însă noi, la început, nu am înţeles aluziile şi obţinând mijloace materiale, i-am cerut părintelui binecuvântare să o aranjăm în interior, iar în exterior să o acoperim cu cherestea şi să-i punem acoperiş de tablă. Părintele nu a
consimţit la aceasta, însă ne-a dat binecuvântarea să locuim în ea, aşa cum este.
La repetata noastră dorinţă, în special la nerăbdarea mea, părintele, fără tragere de inimă, a căzut de acord cu privire la lucrările menţionate. În acelaşi timp ne-a dat pedeapsă severă, să nu întreprindem şi să nu facem nicidecum ceva mai mult în afară de acele reparaţii. Această fermitate în voia mea şi în ascultarea faţă de stareţ mi-a provocat pentru toată viaţa mea păcătoasă mustrări de conştiinţă.
Această reparaţie ne-a costat în jur de 300 de ruble. Când sora noastră a plecat la Tul ca egumenă, noi, cu
binecuvântarea stareţului şi a maicii noastre egumene am mers după ea. Chilia noastră am vândut-o la preţul care ni s-a oferit, astfel încât faţă de cât a costat reparaţia am ieşit în pierdere.
În acest timp am avut mai multe mijloace materiale, însă în afară de ele aveam nădejde în cele viitoare. Când
mijloacele materiale au început să se împuţineze, am sărăcit şi lipsurile se făceau cât mai simţite. Şi iată cum m-au pierdut nepăsarea şi încetineala cu care împlineam voia stareţului. Părintele Ilarion ne binecuvântase pe mine şi pe sora mea ca, în cazul morţii, una să-i cedeze celeilalte bunurile sale şi mi-a zis ca sora mea să-mi cedeze bunurile ei.
Însă eu, din nepăsare, nu i-am amintit surorii mele şi am tot amânat, gândindu-mă că mai e destul timp când,
deodată, pe neaşteptate, sora mea a căzut bolnavă şi a murit.
Astfel, culegând multe din trecut, fără să vrei îţi dai seama de trecerea iremediabilă a timpului preţios de care eu, păcătoasa, din nepăsare, n-am ştiut să mă folosesc.
Când sora mea trăia, ne-am dorit foarte mult să mergem să ne închinăm cuvioşilor lui Dumnezeu, Sfinţilor Tihon şi
Mitrofan (din Voronej) însă datorită împrejurărilor nu am putut să facem acest lucru mai înainte şi pentru că nu ne-am luat rămas bun de la stareţ. Mai apoi am avut posibilitatea şi am găsit un vizitiu care cerea ieftin şi, beneficiind de această şansă, am mers la părintele să-i cerem binecuvântare să pornim la drum.
Eram pe deplin încredinţate că nu ne va refuza însă, spre surprinderea noastră, părintele nu ne-a dat binecuvântare pentru drum, spunând: „Aşteptaţi ca să faceţi o călătorie mai ieftină şi mai veselă“. În scurt timp aşa s-a şi întâmplat.