„cincisutita“ (o pravilă de rugăciuni care consta, mai ales, în rugăciunea lui Iisus). Stând în picioare la strana din dreapta, supraveghea săvârşirea acestei pravile. Egumena mănăstirii din Şamordino, maica Sofia, întotdeauna s-a
purtat faţă de stareţul Anatolie cu adânc respect. Nu o dată a spus că un bun călugăr nu se deosebeşte prin nimic în comportament de cel mai educat aristocrat. Însă o diferenţă există între ei şi e mare: aristocratul se poartă cu tact din bunăcuviinţă, iar călugărul bun – din credinţă şi dragoste pentru aproapele. Şi, ca model pentru a fi imitat, l-a
recomandat pe cuviosul Anatolie.
Pe cuviosul Ambrozie ea îl numea „măreţ“, iar pe cuviosul Anatolie „mare“ şi „apostolul nostru“; cuviosului Ambrozie călugăriţele i se adresau ca unui stareţ, iar cuviosului Anatolie – ca unui părinte care lua parte întotdeauna la toate nevoile lor. De multe ori, când le întâlnea, le întreba: „Dar tu ai de toate?“ Stareţul Ambrozie nu o dată le-a spus trăitoarelor din Şamordino: „Eu vă chem rar la mine să discutăm, pentru că în privinţa voastră sunt liniştit; voi sunteţi cu părintele Anatolie“.
Cuviosul Anatolie avea un caracter neobişnuit de bun şi era foarte milostiv. 21 de ani le-a slujit stareţul fiicelor sale
– trăitoarelor tinerei mănăstiri. El, ca nevoitor devotat marelui stareţ, întemeietorul mănăstirii, s-a dedicat cu totul lucrării sfinte de conducere a sufletelor spre mântuire şi pentru acesta şi-a folosit toate puterile.
Văzând neputinţele şi apropierea de moarte a egumenei Sofia, cuviosul Anatolie, ca să le liniştească pe surori, le-a spus că dacă Dumnezeu o cheamă, înseamnă că ea s-a maturizat pentru veşnicie, căci Dumnezeu, când fiul e pregătit pentru soarta fericită, nu zăboveşte nici un minut şi îl ia la El ca şi cum n-ar fi nevoie de el aici. Şi, ca exemplu, l-a arătat pe Sf. Vasile cel Mare pe care Dumnezeu, neţinând cont de nevoia Bisericii, l-a luat de foarte tânăr, având 49 de ani. Prin binecuvântarea cuviosului Ambrozie s-au îndreptat către stareţul Anatolie surori din
mănăstirile din întreaga eparhie: Kaluga, Moscova, Smolensk, Tul, Orlov, Kursk şi din alte părţi.
Rugător înflăcărat şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus, cuviosul Anatolie, întotdeauna le-a îndemnat pe surori să facă
neîncetat această rugăciune şi, astfel, le-a amintit despre necesitatea de a păzi curăţenia inimii.
Nici smerenia şi nici răbdarea nu se pot atinge fără să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. El considera că
rugăciunea lui Iisus este principala cale spre mântuire. Stareţul Anatolie învăţa surorile că în zilele de post în special trebuie să facă această rugăciune cu sârguinţă, iar la liturghie, când se împărtăşesc, să privească în sine, cu nimeni să
nu vorbească şi nicăieri să nu-şi îndrepte gândurile. „Mai bine decât toate – scria el – să se întipărească în inima tânără şi fragedă cel mai dulce nume – prin rugăciunea scânteietoare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Atunci va fi culmea bucuriilor, o veselie nesfârşită. Atunci când în inimă Se
înrădăcinează Iisus, nu-ţi doreşti nici Roma, nici Ierusalimul. Căci Însuşi Împăratul, împreună cu Maica Sa, cu toţi îngerii şi sfinţii vor veni la tine şi vor locui la tine. „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face la el locaş“, zice Domnul.
Cuviosul Anatolie le-a învăţat pe surori să cinstească zilele împăraţilor ca pe cele mai mari sărbători şi a călăuzit gândul surorilor spre necesitatea de a se ruga zilnic pentru împărat. Când a învăţat-o pe o soră să citească Psaltirea şi ea s-a plâns că îi e greu, stareţul a mângâiat-o, zicându-i: „Ce se face greu, va fi folositor, iar ce se face uşor se va uita uşor“. A poruncit să se citească zilnic cei 12 psalmi, plus încă un psalm care începe cu cuvintele: „Gata e inima mea, Doamne…“. Pentru aceasta dădea următoarele învăţături: „Rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus şi nimeni nu te va mai deranja. Chiar şi când vor fi mulţi oameni de faţă, tu nu îi vei observa. Să nu mergi prin chilii şi să nu discuţi cu nimeni, dacă nu e nevoie. În biserică stai în picioare, ca îngerul, nu discuta şi nu te uita în jur. Biserica este cerul pământesc. Când ieşi din biserică rosteşte «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…» şi nu vorbi cu nimeni, căci altfel te vei asemăna cu vasul care a fost plin şi pe urmă s-a vărsat. Când posteşti, să faci cu
deosebire şi cu sârguinţă rugăciunea lui Iisus. Când mergi să te împărtăşeşti, la liturghie, fii atentă la tine, nu vorbi cu nimeni şi nu-ţi îndrepta gândurile niciunde.
Să mergi să te împărtăşeşti cu sufletul liniştit, făcând rugăciunile părintelui tău duhovnic. Despre rugăciune spunea:
„Trebuie să te rogi lui Dumnezeu în aşa fel, încât între sufletul ce se roagă şi Dumnezeu să nu se afle nimic şi nimeni. Să fie numai Dumnezeu şi sufletul. Trebuie ca cel ce se roagă să nu simtă nici cerul, nici pământul şi nimic
în afară de Dumnezeu, altfel rugăciunea nu va fi desăvârşită. Când te rogi sub impresia unei cântări sau citiri, rugăciunea făcută nu este o rugăciune adevărată. Iată care este adevărata rugăciune. Proorocul Ilie şi-a lăsat capul pe genunchi când s-a rugat şi în câteva minute l-a înduplecat pe Dumnezeu să-Şi schimbe mânia în milă“.
Cuviosul Ambrozie îl numea pe cuviosul Anatolie un mare stareţ şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus. „Lui îi este dată rugăciunea (a minţii şi a inimii) şi harul – spunea el – care se dau unuia dintr-o mie“.
Cuviosul Anatolie, spre amurgul vieţii lui, a dobândit câteva daruri: al povăţuirii duhovniceşti, al vederii în adâncurile sufletului omenesc şi al cunoaşterii viitorului cu care au fost înzestraţi îndrumătorii lui, marii stareţi Macarie şi Ambrozie.
Cuviosul Anatolie nu dădea binecuvântare să se stea jos în biserică în timpul primei catisme (la începutul vecerniei de duminică) şi spunea: „Părintele egumen Antonie a poruncit cu stricteţe să se stea în picioare; el a avut picioarele bolnave, cu răni, însă niciodată nu a stat jos“. De asemenea, a poruncit să nu se iasă din biserică în timpul
catismelor, zicând: lupii aleargă şi pot să te prindă. Dacă trebuie să pleci, atunci pleacă mai devreme sau după
catisme, însă nu în timpul citirii lor.
Cuviosul era foarte bun şi milostiv, ierta totul, numai în biserică pedepsea sever atunci când se vorbea.
De asemenea, mai spunea: „Când în biserică te neliniştesc gândurile rele, atunci să te ciupeşti mai tare, ca să-ţi
aminteşti unde te afli“. Odată o călugăriţă i-a spus cuviosului: „Tare mă tem că îmi vor veni ispite“. Batiuşka i-a spus: „Trăieşte, fără să judeci, priveşte la toţi latura bună, nu te lua după oameni şi Dumnezeu te va păzi. Îţi mai spun că, cine zice rugăciunea lui Iisus, acela nu va avea ispite“.
Se întâmpla ca părintele să înceapă să le înveţe cum să se obişnuiască cu rugăciunea lui Iisus: „La cel ce o rosteşte,
Dumnezeu Îşi face cuib în inima lui. Acolo vor fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii şi nu vor pleca“. Pe cei care locuiau în casele mănăstirii, conform ascultărilor, îi sfătuia: „Dacă locuiţi şi dormiţi în casă, să
nu vă plângeţi şi să nu mâncaţi pe ascuns. Căci altfel se va deplasa omul ca şarpele: cât nu ai ce mânca, nu vei fi sătul. Să nu trăiţi după poftele voastre în casă. Trăiţi corect şi veţi fi mântuiţi“. Surorilor bolnave, care sufereau încât nu puteau să meargă la slujbe, stareţul le spunea şi le mângâia că pot citi rugăciuni şi mulţumindu-se cu o singură
rugăciune spusă în casă, să-şi supravegheze cu atenţie inima: să rămână acasă nu din lene, ci din cauza bolii.
El a sfătuit neîncetat să se facă pocăinţă din toată inima înaintea lui Dumnezeu, iar faţă de părintele duhovnic să nu se ascundă nimic. În parte definea folosul mărturisirii gândurilor ca fiind o dezvoltare a conştiinţei şi o durere pentru păcătoşenie, de unde reiese smerenia atât de necesară pentru lucrarea mântuirii. Când surorile nu îndeplineau sfaturile stareţului sau făceau contrariul, nu aveau pace sufletească şi obţineau pagubă, nu folos. Cu privire la
drumul nevoinţelor, stareţul spunea surorilor: „Ţineţi calea de mijloc, nu alergaţi înainte şi nu rămâneţi în urmă“.
O soră, aflându-se odată în necaz, a venit la cuviosul Anatolie şi în amărăciunea ei a zis: „Of, de ce am venit la mănăstire?“. El i-a spus: „Dacă cei din lume ar şti cât e de greu să trăieşti în mănăstire, atunci chiar de i-ar bate cu toiagul, n-ar veni la mănăstire; mai bine le-ar fi să meargă în lume descălţaţi. Dar dacă ar şti ce răsplată au în cer călugării, s-ar lepăda de toate şi ar pleca la mănăstire“.
Lui nu-i plăcea deloc atunci când cel ce se afla în necaz îşi dorea moartea, ci îl mustra şi îl ameninţa: „Vrei ca eu să
mă rog să mori?“. Iar acela, desigur, răspundea: „Nu, nu!“ – şi începea să-i ceară iertare. Îşi dădea seama cât de
puţin e pregătit pentru moartea pe care şi-a cerut-o aşa de uşor.
Nevoitorul Anatolie era de o gravitate înaltă; când afla despre un anumit necaz, se frământa îndelung, până când
avea dureri de cap. Din această cauză, după observaţiile medicilor, i-a apărut boala de inimă, de la care au început şi alte boli. Uneori, auzind despre un anumit eveniment tragic chiar şi din altă ţară, cuviosul îl pomenea mult timp şi îl plângea.
