gânditorul francez ne obligă să facem distincţia între două „etape" ale raportării la semen (întâlnire faţă în faţă şi apariţia terţului, ce aduce cu sine comparaţia, judecata, cunoaşterea, discursul şi reducţia).
Ţinând cont de aceste etape, considerăm că putem vorbi şi despre două
sensuri ale eticii în filosofia sa: ( 1) Levinas se referă la etică în sensul unei
raportări la celălalt (de fapt, ,, supunere" acestuia), raportare ce nu are nimic
în comun cu formele cunoaşterii, adică ale sintezei şi unităţii în care alteritatea este „negată" şi transformată în imanenţă. Acest înţeles al eticii priveşte doar momentul întâlnirii chipului - deschidere a eului către cel absolut altul; (2) odată cu apariţia terţului, etica se lasă prinsă în Rostit şi devine domeniu,
tocmai în numele responsabilităţii pentru fiecare dintre cei aflaţi în faţa sa; şi terţul este un celălalt. ,,Reducţia" fenomenologică la care apelează Levinas află,
„cunoaşte" un sine al responsabilităţii, un sine caracterizat nu prin construcţie ( ca eul), ci prin continuă mişcare, prin faptul că se „macină". În acest sens, etica (domeniu) apare în cea de a doua etapă a filosofiei levinasiene, în urma demersului fenomenologic. De aici şi ideea titlului acestei teze de doctorat:
obiectivarea sau depăşirea, trecerea fenomenologiei în etică, după ce demersul fenomenologic găseşte nu eul transcendental sau fiinţa ca cel mai adânc nivel al subiectivităţii, ci responsabilitatea. Aşa cum reiese şi din lucrare, alegerea acestui titlu nu a fost menită să „îi dea dreptate" lui Levinas, ci să surprindă
intenţia sa: nu poate fi vorba despre o fundamentare sau despre o depăşire a fenomenologiei de către etică, pentru că orice orizont - înainte de a fi etic, axiologic, religios etc. - este fenomenologic.
Ideea originală a lui Levinas - atât pentru fenomenologie, cât şi pentru etică - este aceea a întemeierii subiectivitătii de către intersubiectivitate, schimbând astfel raportul existent în cadrul ' filosofiei tradiţionale. Însă, o chestionare atentă a acestei afirmaţii dezvăluie dificultăţile pe care le întâmpină
pretenţia de a minimaliza importanţa acordată de fenomenologia husserliană
intenţionalităţii subiectului şi existenţei unui ego transcendental în care este întemeiată orice raportare a conştiinţei. Dificultăţi apărute şi pentru că uneori Levinas absolutizează câteva idei ale filosofiei husserliene, criticându-le separat de contextul în care apar sau de scopul pentru care au fost enunţate.
163
