Concluzii finale
În această teză de doctorat ne-am propus prezentarea principalelor probleme ale filosofiei lui Emmanuel Levinas, a modului în care se raportează
la fenomenologiile husserliană şi heideggeriană, în mod special, dar şi o cercetare privitoare la măsura în care sunt justificate afirmaţiile sale referitoare la alteritate ca fundament absolut al eticii şi la tradiţia filosofică occidentală, caracterizată drept o filosofie a puterii, a stăpânirii şi a violenţei.
În acest scop, am structurat teza în trei părţi. În prima parte am făcut o prezentare a fenomenologiei, aşa cum este caracterizată de Husserl şi Heidegger, având în vedere provocarea pe care Levinas o lansează filosofiei occidentale, considerând că fenomenologia este reprezentativă pentru aceasta în privinţa modalităţii de raportare la celălalt şi prezentându-şi, totodată, propria perspectivă drept o „fenomenologie fără intenţionalitate". De aceea, atenţia a fost îndreptată spre aspecte ca: specificul fenomenologiei în raport cu alte abordări asupra conştiinţei, intenţionalitatea, metoda fenomenologică (problema reducţiei şi a reflecţiei eidetice), teoria despre eidos, ontologia formală şi ontologia materială, structura tripartită a experienţei intenţionale, conceptul de sens la Husserl şi Frege, noile probleme ale fenomenologiei în viziunea lui Heidegger.
În partea a doua am încercat să oferim o clarificare a principalelor teme ale filosofiei levinasiene, ordonate în jurul ideii de responsabilitate absolută
pentru celălalt: alteritatea, subiectivitatea, chipul, moartea, dialogul, timpul.
Principala metodă a fost analiza textelor filosofului francez, ţinând cont de ambiguitatea scriiturii sale, favorizată de utilizarea frecventă a metaforei.
Uneori am sesizat problemele la care Levinas nu oferă un răspuns satisfăcător (aşa cum se întâmplă în cazul trezirii responsabilităţii de momentul întâlnirii şi privirii chipului semenului), rezervând în partea a treia un spaţiu special pentru critica unora dintre argumentele sale.
Bazându-ne în mod special pe analiza comparativă, în partea a treia am încercat o abordare critică a problemelor propuse de Levinas: întemeierea cunoaşterii şi a discursului de către etică (întâlnirea chipului celuilalt), raportul dintre ontologie şi metafizică, problema lui alter ego ca o copie a eului, o reducere a infinitului celuilalt la măsura eului transcendental, problema violenţei limbajului şi a întregii tradiţii filosofice occidentale, pretenţia unei fenomenologii fără intenţionalitate, a unui acelaşi pur şi celălalt pur.
De asemenea, am explicat ceea ce considerăm a fi „obiectivarea"
fenomenologiei în etică în opera acestui filosof - descoperirea, cu ajutorul demersului fenomenologic, a structurii de adâncime a eului: neliniştea provocată de apariţia semenului, responsabilitatea; aşadar, nici ego-ul transcedental şi nici fiinţa sau altă esenţă nu întemeiază subiectul, ci alteritatea.
Acest lucru îl face pe Levinas să afirme că etica este adevărata metafizică, pentru că aici transcendenţa nu este redusă, şi că etica întemeiază ontologia, dar şi orice cunoaştere şi discurs. Modalitatea în care este pusă problema de către 162
