Pe de altă parte, susţine Derrida, această depăşire neîntreruptă (şi, bineînţeles, limbajul) poartă cu sine o anumită violenţă originară. Metafizica însăşi este violenţă, dar violenţă contra violenţă, lumină contra lumină. Aşadar, originea transcendentală a discursului este în acelaşi timp non-violenţă, pentru că
deschide dialogul, raportul cu aproapele. Dialogul, deşi cuprinde, ca orice exprimare, o violenţă transcendentală, totuşi el reprezintă minima violenţă posibilă,
cea necesară pentru reprimarea violenţei solitudinii, a tăcerii în prezenţa semenului.
Nu poate fi făcută o separare între violenţa şi pacea originară a limbajului, decât într-o abordare anistorică; ceea ce înseamnă că filosofia levinasiană cade sub incidenţa propriei critici la adresa filosofiei anterioare.
De cele mai multe ori, Levinas critică demersul fenomenologic husserlian pentru că nu ţine cont de „inadecvarea" dintre exterioritate şi interioritate, afirmând că prin teoria intenţionalităţii celălalt este redus la măsura eului. Însă, o analiză atentă a intenţionalităţii relevă faptul că ea pune fiecare parte în valoare. Atunci când Husserl vorbeşte despre subiectivitate şi subiect nu se referă doar la persoana sa, ci are în vedere în egală măsură orice subiect.
Dacă intenţionalitatea ar fi numai o privire limitată la sfera lui aceluiaşi, atunci nu ar fi posibilă nicio îmbogăţire a subiectului, nicio deschidere a sa spre comunicare. Etica nu poate face abstracţie de fenomenologie în raportarea sa la celălalt, pentru că orice orizont, înainte de a fi religios, etic, juridic, axiologic
etc. este fenomenologic. Aceasta nu înseamnă a înţelege raportul dintre ele din punct de vedere ierarhic: etica nu se subordonează fenomenologiei, dar se defineşte şi se particularizează datorită ei. Orizontul etic nu este constituit, creat de eu, ci constitutiv eului, este un orizont de constituire.
160
Etica nu se poate separa de conştiinţă, iar din acest motiv dorinţa lui Levinas de a face din evidenţele etice un domeniu total distinct de evidenţele fenomenologice în general nu poate avea o bază solidă. Orice concept şi orice posibilitate a sensului sunt pentru o conştiinţă concretă. De aici rezultă că o fenomenologie a eticii se înrădăcinează ( ca şi oricare altă perspectivă) în fenomenologia transcendentală, aşa cum sensul eticii presupune existenţa unui sens în general. Scopul fenomenologiei este acela de a-i recunoaşte lui celălalt statutul de alter ego transcendental, diferit de lucrurile din lume şi, asemeni egoului, origine a lumii, nu obiect în lume. În aceste condiţii, adevărata violenţă etică şi sursa oricărei violenţe ar consta în faptul de a refuza să vezi în aproape un ego
transcendental.
Toate diferenţele sunt posibile tocmai datorită acceptării simetriei dintre
ego şi alter ego. Conştiinţa faptului de a fi celălalt pentru celălalt dă sens raportului metafizic eu-altul, ca raport etic. În afara acceptării acestei simetrii, eul nu ar fi niciodată victimă a violenţei şi, de altfel, niciun eu. Mai mult, simetria acelaşi-altul infinit este singura care înlătură ceea ce Levinas numeşte (şi impută tradiţiei filosofi ce occidentale) totalitarismul neutrului, reducerea aproapelui la obiect al gândirii.
Un acelaşi pur şi un celălalt pur nu există. A considera că prioritatea limbajului etic este prezervarea unei purităţi a lui altul infinit înseamnă a te priva de însăşi posibilitatea limbajului .. Pentru a putea vorbi despre celălalt înseamnă a face loc lui acelaşi (în termenii lui Levinas - a permite violenţa): fiecare celălalt este pentru mine, pentru o subiectivitate. Există aşadar o violenţă
